Înscriindu-se în Colecția Centenarului Marii Uniri (1918-2018), volumul „Poveste din Voineștii Covasnei”, de talentata profesoară Florentina Teacă, cu ilustrații de Alexandrina Elena Cășunean-Vlad, și tehnoredactare de Erich Mihail-Broanăr, a apărut la Editura Eurocarpatica din Sf. Gheorghe, în 2018, fiind considerat un proiect realizat de Asociația Grit cu sprijinul financiar al Orașului Covasna.
Despre autoare, în afara talentului de povestitor și a implicării ei în viața socială, culturală și politică, s-ar putea spune că și-a propus să facă din promovarea istoriei și vieții voineștenilor unul din obiectivele activității sale social-culturale. Și chiar reușește, oferind cititorilor și de această dată o minunată carte, care, deși este dedicată copiilor, merită citită și de maturi sau bunici.
Orice operă ar vrea cineva să creeze întotdeauna va trebui să aibă „un punct de pornire”, o inspirație, un imbold, altfel munții nu se pot mișca din loc… Stăpânind priceperea pedagogică, autoarea volumului a intuit perfect modul în care poți explica unor copii, într-o formă elegantă și atractivă, lucruri și fapte serioase dar demult trecute, astfel încât aceștia să le înțeleagă, sau, cum am spune mai direct, să explici copiilor istoria pe înțelesul lor. Deci nu e de mirare că scrierea în discuție este dedicată lui Alex, nepotul drag al autoarei, cel care de fapt a constituit „punctul de pornire” sau inspirația.
Ei da, cum să explici copiilor despre greutățile vieții trecute dacă nu printr-o poveste fascinantă, care să-i atragă spre lectură și înțelegere? Spre lauda autoarei, chiar a reușit, iar ilustrațiile în forma lor schițată vin să completeze înțelegerea celui care citește și să facă lectura mai plină de farmec, incitând în același timp la meditație asupra conținutului. O înlănțuire de întâmplări adunate într-o călătorie lungă în timp și spațiu îl poartă pe cititor în lumi trecute și pline de mister, am putea spune un drum al inițierii, sugerat chiar de primul capitol: Totu-i drum și numai drum…, în care își fac apariția personajele centrale, moș Barbu și nepotul său Ilie: „Cinci, poate șase sute de oițe se scurg cuminți, domol, după baci. Nu-i cărare, nici drum de care nu-i, dar moș Barbu știe încotro merge, pentru că de mulți ani trece printre aceste dealuri. Lângă el, nepotul Ilie”. Din începutul dialogului dintre baci și nepot, înțelegem înțelepciunea celui dintâi, bazată pe experiența vieții, dar și gândirea filozofică a acestuia precum și priceperea lui în a-i transmite cunoștințe nepotului prin exemple și sfaturi: „- Oaia mănâncă din mers, măi copile, că de stă pe loc îi putrezește copita! Nici norii, nici stelele, nici oamenii nu-s făcuți să zăbovească, mereu trebuie să trudească: să facă ploaie, să facă noapte, să facă bine…”. Recunoaștem în baciul Barbu omul hâtru din popor, care privește greutățile și darurile vieții ca pe ceva firesc, un firesc care trebuie să-l accepți și să-ți continui drumul, drumul tău și drumul vieții.
Treptat apar în scenă alte personaje, căci turma era mare și trebuia îngrijită și păzită: „Mai pe de lături și în urma oilor vin feciorii lui Barbu. Patru bărbați cu chimire largi, cu câte-o bâtă strașnică în mână și cu ochii pe turmă. Mai lungă bătaie decât bâtele li-s dulăii”. În câteva rânduri de o deosebită savoare sunt înfățișate portretistic animalele care însoțesc turma, precum și cele necesare la drum lung: dulăi, măgari și obiecte: dulăii sunt: „Mocăniți: arși pe bot, coada și câte o ureche scurtate, zgarda cu lemn de gât; ursuzi cei bătrâni, cu șagă cei tineri; măgarii – cinci de toți, merg printre oi, cum e și vorba. Ei duc în spinările însemnate de Iisus cu cruce, desagii cu de toate: oale, ceaune, cojoace, făină, slănină și apă. Și altceva…”. Recunoaștem în aceasta fenomenul transhumanței, atât de mult practicat în vremi trecute…
Ca într-o adevărată poveste, drumul e lung și parcă nu se mai sfârșește: „Și merg, merg de săptămâni. De vreo șase. Aproape că de la Mare vin, de la Marea cea mare. Au vărat în Dobrogea. Către sfârșitul lui Răpciune au trecut Dunărea prin Vadul Oii, au străbătut bărăganul și acum lasă Buzăul în urmă privind înspre munți, să răzbată către Întorsura Buzăului, spre Covasna.”
Și tot ca într-o poveste drumeților le e dat să treacă prin diverse încercări, dar din care în cele din urmă ies învingători. Vremea nu ține cu ei, căci „după o toamnă lungă și blajină”, cerul se supără: „e vânăt tot și supărat”, după vrerea Celui de sus: „Dumnezeu niciodată nu e la fel: odată dă ploaie, odată arșiță, odată nea”. Cititorul poate să-l surprindă pe bătrânul și înțeleptul baci Barbu privind cerul mânios și avertizându-i pe ceilalți ciobani că va veni „viscol și vreme mare”, așa că e bine să țină oile aproape, mai ales că se lasă întunericul și odată cu el pot apărea alte primejdii.
Folosind un limbaj simplu, ușor arhaic, din care răzbate căldura umană și misterul unor vremi trecute, autoare îi conduce pe tinerii cititori în miezul povestirii, atrăgându-i astfel spre continuarea lecturii pentru ca astfel să afle ce-i așteaptă pe eroii noștri, și mai ales pe nepotul Iliuță.
În capitolul „Cum sunt lupii” asistăm la atacul nocturn al acestor animale flămânde și modul cum ciobanii reușesc să-și apere turma. Și de această dată „numai bătrânii nu au somn”, adică baciul Barbu și Ursa, „cățeaua cea bătrână”, ei având experiența vieții, aceasta îi face să vegheze, știind că „atunci când straja e subțire, pizmașul cutează”. Și într-adevăr atacul lupilor este surprinzător și sălbatic: „Urmează infernul: prin vălătucii de zăpadă, oameni și câini se reped către sălbăticiuni. Chelălăituri, șfichiuituri, vorbe grele. Bâte rotind prin aer, colți ce rup oase, mânie și frică, vălmășeală, behăit”. Lupta a fost scurtă și ca în orice bătălie există și victime: șapte oi rupte și trei duse, însă ciobanii sunt destul de mulțumiți, căci ”Mereu e loc și de mai mult”, dar tristețea e mare deoarece neprețuita cățea Ursa a căzut sfâșiată în lupta cu fiarele pădurii. Și așa, luându-și rămas bun de la credincioasa Ursa, turma își continuă drumul la fel de plin de neprevăzut…
În capitolul următor – Cum sunt oamenii -, nepotul Iliuță își continuă călătoria inițiatică și, îndreptându-se cu turma spre Vama cu Țara Ardealului, călare pe măgar fiind el încearcă să deslușească slovele unei cărți, hotărât fiind că atunci când va fi din nou acasă se va apuca de învățat. Acum el nu poate pricepe de ce-i strigă unchiul Mihai să bage cartea în desagă, să n-o zărească vameșii. Apoi asistă cu mare interes la târguiala mocanilor cu păzitorii Vămii, înțelegând din aceasta că de unii oameni trebuie să te ferești mai mult decât de lupi, dar și faptul că slovele cărților pe care le duceau în desagi au putere și pot fi periculoase: „Mare putere trebuie să aibă slovele astea, de trebuie ascunse!”
Pe măsură ce se apropiau de casă dorul lui Iliuță creștea: „Ce dor mi-e de mama … Și de frații mei mi-e dor… Și de băieții din sat mi-e dor. Și de Ancuța, chiar dacă mereu se strâmbă la mine…” Și astfel, însoțit de dor, băiatul ajunge în satul său „Cuibărit ca-ntr-o căldare, cu sate mai mici și mari – cu temelie de piatră, ziduri de bârne și acoperișuri șindriluite, cu uliți șerpuite, cu căruțe, cu felurite animale, cu oameni, cu povești”. Livezile dealurilor și brazii munților străjuiesc satul. Și mai este o cetate veche – „a celor dintâi ce-au sălășluit locurile Voineștilor Covasnei” – pe care oamenii locului au numit-o Cetatea Zânelor. Acel loc era cel mai iubit de Iliuță și prietenii lui, ei practicând jocul „De-a buzduganele” încercând să reproducă întâmplări din vremi de demult. În capitolul cu același titlu, cititorul asistă la bătălia pe care o dau cetele de copii pentru a cuceri cetatea…
Alegând un stil alert și uneori abrupt, autoarea reușește să readucă în conștiința copiilor și tinerilor istoria neamului și marile sacrificii îndurate de conaționalii săi pentru a răzbate în timp până în zilele noastre. Noi lăsăm cititorilorplăcerea să descopere mai departe peripețiile prin care trece personajul central al cărții în călătoria lui spre maturitate, un drum pe care îl va călăuzi mai târziu „Lumina din carte”, cum spune titlul unui alt capitol.
În întregimea sa „Poveste din Voineștii Covasnei” de Florentina Teacă reprezintă o carte frumos ilustrată al cărei conținut poate fi lecturat de copiii de toate vârstele, căci până la urmă în fiecare dintre noi există și copilul de altădată, iar drumul inițierii l-am parcurs cu toții, cu bune, cu rele, cu tot ce ne-a oferit viața la un moment dat.
Încheiem felicitând-o pe autoare și urându-i succes și pe mai departe dezvoltându-și talentul în viitoarele scrieri.
Mihai Trifoi
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail