Poate cele mai celebre personaje din istoria Japoniei sunt samuraii. Există o întreagă literatură care le-a fost dedicată, filme interesante, dar mai ales folclorul nippon este plin de povestiri și legende emoționante despre acești cavaleri războinici din Evul Mediu. Dacă este să condensăm noțiunea ar trebui să spunem că desemnează o elită aparținând castei militare, fiind slujitori credincioși până la moarte ai unor nobili foarte bogați. Samuraiul, acest brav luptător din vechime, a păstrat până în actualitate statutul de model suprem al desăvârșirii japoneze.
Misterioșii samurai
Samuraii datorau suzeranului lor („Shogun” și „Daimyo”) fidelitate necondiționată și asistență militară imediată, fiind recompensați pentru serviciile prestate.Ei purtau două săbii, una scurtă („Wakizahi”) și una lungă („Katana”). În Japonia feudală doar samurailor le era îngăduit să poarte arme. Oricine ataca un samurai era considerat un răzvrătit, fiind executat pe loc.
În secolul al XII-lea existau unii așa-ziși războinici proveniți din rândurile țăranilor, dar erau puțini și aveau statut modest. Șefii lor, samuraii, erau stăpânii satelor respective și vasalii direcți ai Shogunului. Sub comanda lor se afla grosul luptătorilor, care înainte de a porni la luptă se machiau, își înnegreau dinții ca să arate mai fioros, obicei abandonat în anul 1870.
Samuraii erau foarte temuți de către populația de rând, putând ucide orice persoană care avea un rang social inferior (țăran sau negustor), fie bărbat, femeie sau copil, indiferent de motiv, fără să dea socoteală cuiva. Numai că existau reguli de conduită stricte, norme de comportament severe cunoscute sub denumirea de „Codul Bushido”. Erau proslăvite ideea de onoare, respect față de cuvântul dat, de sacrificiu pentru suzeran și de dispreț față de propria moarte. Pe primul plan se aflau simțul datoriei, devotamentul total față de Împărat și de stăpânul său. Nu apărea însă nici un ideal religios, așa cum aveau cavalerii europeni din aceeași perioadă istorică .
„Harakiri” vs ”„Seppuku”
Cel mai celebru samurai s-a numit Miyamoto Musashi și a trăit în secolul al XVII-lea. El spunea că „Jurământul înseamnă devotament până la moarte”. Codul după care s-a ghidat în viața sa de războinic a impus întotdeauna Onoarea. Respectul față de cuvântul dat nu se discuta, de asemenea, spiritul de sacrificiu.
Spre a evita umilința captivității, iar mai târziu spre a demonstra credința față de stăpân, sau spre a protesta împotriva conduitei nedrepte a unui superior direct, a apărut obiceiul numit în popor „Harakiri” („A-ți spinteca burta”). Apoi s-a utilizat un cuvânt derivat din chineză, „Seppuku”, care era mai elegant, dar esența rămânea aceeași.
Gestul suicidar constituia un act suprem de curmare a propriei vieți, însă reprezenta o …Favoare ce li se făcea samurailor condamnați la moarte. Procedura decurgea după un anumit ritual: se alegea locul ceremoniei (în palatele medievale existau curți interioare destinate special macabrului spectacol), se stabilea prezența martorilor și se folosea un pumnal special. După spintecarea burții, cel mai bun prieten al sinucigașului îi „ușura” sfârșitul, decapitându-l sau secționându-i carotida, pentru a-i curma durerile cumplite!!!
Foto: Jurnalistul Horia C.Deliu la Casa-Muzeu a samurailor
La război samuraiul mergea întotdeauna călare, pe un bidiviu mândru, ce avea harnașamente grele și somptuoase, menite să facă impresie. Războinicul purta la rândul său o armură făcută din plăci de fier, capul îi era protejat de un coif impresionant din metal, bogat decorat. Ținuna era completată cu încălțăminte din piele de urs și apărători la încheieturi. Armele nelipsite – un arc mare, tolba cu săgeți, un pumnal și două săbii. Nu lipsea niciodată din echipament un steag și un evantai. Un samurai trebuia neapărat să știe să cânte la un instrument, de obicei flaut.
Înainte de începerea luptei samuraiul cel mai curajos provoca la luptă un războinic, de rang cât mai înalt, din tabăra adversă. Adeseori, în caz de înfrângere aveau loc sinucideri colective, șefii de clan obligând sute de războinici, vasali și servitori să-și ia viața. În unele cazuri, spre a fi un exemplu urmașilor, sinuciderile erau spectaculoase. Prizonierului de rang înalt i se permitea să compună un poem de adio, care apoi era trimis ca amintire familiei lui, împreună cu capul său! Ceremonii funerare impozante se oficiau în cinstea celor căzuți în luptă. Familia samuraiului decedat primea de la stăpân o tăbliță pe care scria numele eroului, ce se păstrata apoi în altarul casei. În cazul în care corpul fusese pierdut pe câmpul de luptă, în grădina casei sale familia așeza sub o piatră de mormânt un obiect drag ce aparținuse războinicului.
Kimono – costumul național nippon
Kimono-ul este o piesă vestimentară celebră a costumului național japonez. Reprezintă un simbol strălucit al culturii nippone, fiind unul din cele mai rafinate porturi populare din lume. Se folosește ca piesă distinsă de vestimentație feminină în ocazii speciale, la ceremonii familiale, spectacole festive, festivaluri tradiționale, evenimente formale, emanând eleganță și cochetărie.
Kimono-ul este format din piese multiple de material sub forma literei T, așezate în așa fel încât tivul să ajungă la glezne, existând manșoane atașate, mâneci lungi și extrem de largi. Ținuta se înfășoară în jurul trupului, având tot timpul partea stângă peste cea dreaptă (excepție făcând …înmormântările), piesele fiind prinse cu o centură (numită „Obi”), ce se leagă la spate. Delicata vestimentație este purtată împreună cu șosete albe și încălțămintea tradițională (sandale „Geta”). Costurile sunt foarte mari, materialul fiind mătasea din cea mai fină.
Teptat moda se schimbă și în Japonia, mai ales în rândul adolescenților și tinerilor, care imită Occidentul (blugi rupți în genunchi, tricouri lălâi). În prezent, kimono-urile elegante, foarte scumpe, sunt purtate de persoanele cu dare de mână și doar la ocazii speciale: nunți, banchete, Anul Nou, Majorat, festivități universitare (absolvire, examen de doctorat etc), ceremonii ale ceaiului și ale evenimente oficiale.
Aspectul, culorile, textura acestor „tunici-halat” sunt diferite în funcție de anotimp, în sezonul răcoros fiind căptușite, deasupra purtându-se mantouri.
…Iar la final, ceva ca să ne relaxăm și mai mult. Cică un turist român face conversație într-un local din Tokyo cu barmanul. După câteva păhărele de „Sake” îi spune prietenos:
– Auzi, my friend, nu te supăra, dar pentru noi, europenii, este greu să vă deosebim: toți japonezii semănați între voi…
– „Arigato gozaimasu”. Așa este, eu sunt… soția patronului !!! (Va urma).
Horia C. Deliu
