Nu l-am cunoscut pe poetul și jurnalistul Lazăr Lădariu, deși mult mi-ar fi plăcut. Moartea dumnealui m-a afectat într-un fel de neînțeles. Citind ce au scris ceilalți la aflarea veștii, despre acestă lumină vie răstignită în lume pentru neamul românesc, nu am putut rămâne indiferentă. Câteva gânduri au sărit ca arse, pornite aprig să se scrie, dintr-un sentiment adânc de prețuire pentru adevărate valori, care iată, încet încet se duc și ne lasă într-un țarc de lupi.
Nu l-am cunoscut personal pe domnul Lazăr Lădariu. În urmă cu doi ani de Sf.Nicolae, am primit în dar de la familia Mihai și Adriana Tîrnoveanu din Brașov, care-l cunoscuseră, o carte –„Vâslele timpului”. O antologie de poeme ale distinsului Om de cultură, Lazăr Lădariu. Nu știu de ce de fiecare dată când vreau să mai citesc ceva din cartea dumnealui, tot Vârstele timpului citesc. De parcă timpul s-ar putea măsura…Prin moartea venită prea curând să-i curme viața, înțeleg că se poate măsura cu fiecare Om de înălțimea acestui mare patriot. Se poate măsura prin faptele lui, prin cărți, prin pana cu care a scris mii de articole, cu lumina lăsată spre învățătură în urma lui. Citindu-i cartea, am descoperit un univers care-mi era străin și totuși, atât de familial prin metaforele din codrul de gânduri. Încă din titlu, atât de bine ales, vâslele nu-s altceva decât brațele dumnealui curajoase care au înfruntat cu sufletul, cu pana, tot răul ieșit în cale, într-o zbatere amețitoare pentru românitate, pentru românism. Dar nu oricum! Ci cu demnitatea celui care știe că nimic în lume nu-i mai de folos decât adevărul, credința nestrămutată în neamul românesc, în valorile lui, în plânsul dintre și în hotarele lui istorice.
Nu l-am cunoscut personal, dar aflând de stingerea dumnealui, am plâns ca un copil. S-a pierdut o valoare, un model de conduită morală, civică, de care românii din Ardeal aveau nevoie. A căzut o redută. Un stâlp de susținere care odată prăbușit, greu poate fi înlocuit dacă materialul din care este făcut cel cu care este înlocuit, nu este la fel de dur. Iar dumnealui a avut toate ingredintele unui patriot: un spirit liber înzestrat cu dragoste de țară și de adevăr, putere de sacrificiu, credință cât pentru o armată întreagă, verticalitatea care nu i-a fost înclinată decât de această cumplită moarte. Prinvindu-i fotografiile îmi pare că aduce puțin cu Vieru. Ba chiar și Eminului îi semăna puțin. Spiritul lor striga în el, vibra, trăia în el. Și parcă-l aud spunându-mi dintr-un poem: „Lazăr mă cheamă/ și niciodată/ sufetul meu n-a zburat/ peste oraș/ atât de ușor,/ atât de înalt.” Dar unde te-ai dus suflete, unde te-ai dus?! „Peste munții cei mai înalți.”…„Șiragul cel de clopote mă cheamă” (…) „Mă ard zăpezile ca un blestem de mumă” (…) „Bătrân ca drumul ce îmi duce pașii/ mai singur azi în vis mă-ntorc acasă…”
Lazăr Lădariu – o lumină care a stat de veghe în inima Țării, împărțind printre semeni semințe bune de vindecat neputințele care ne-au tot înconjurat din 1989 încoace. Neacceptând să fie altceva decât „lumină în cuget și în simțiri” pentru ceilalți, scrie într-un poem: „De-ar fi să moară lumina/ cu ea vreau eu tovarăș să fiu.” Și este tovarăș cu lumina din cer pe care a purtat-o în lume pe brațe până la începutul acestui nesfârșit drum.
Un poem emblematic al antologiei, un motto de viață din care se poate ușor descifra cine a fost omul din trup, sufletul din poet, este cel intitulat „Viață dublă”: „Asemeni puiului/ în ou/ asemenea unei biserici/ ridicate/ în inima altei biserici,/ simt cum/ încetul cu încetul/ înlăuntrul meu/ tăcut se clădește/ un om,/ altul decât/ cel dorit de toți/ cei din jur; / și sufletul/ parcă-i asemănător/ cu biserica aceea/ construită înlăuntrul/ altei biserici, / și nu mai știu/ cine sunt: cel din afară, sau cel dinlăuntru.”
În urmă rămân; tristețea ca o iarnă cu fructe amare, un drum fără întoarcere printre cruci, un strigăt înăbușit de lumânare, dar și gândurile scrise în mii și mii de pagini care nu ne vor lăsa să-l condamnăm la uitare printr-un semn de întrebare mistuitoare: „Cine o fi, oare, străinul?” Căci dintre cărți el ne va da mereu un semn. Semn cu care și-a încheiat antologia ca și cum și-ar fi presimțit în albul zăpezii moartea: „Plec acum/ și las după mine/ toate ușile deschise,/ toate zăpezile/ să-mi poarte numele/ spre casa în care/ singurătatea de ani mulți locuiește,/ privind temătoare/ de după perdele/ trecerea norilor; / cine o fi, oare, străinul, în oglinda cerului/ citindu-mi poemele/ cărții de față?”
A fost un Om…Rămâne o valoare de necontestat a Neamului Românesc.O flacără din cuvântul căruia am să mă hrănesc. Fie-i cuvântul rămas, învățătură! Cale lină!
Mihaela Aionesei
Târgu Secuiesc, 4 ian.2019
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail