Lunga vară fierbinte din acest an se apropie cu paşi repezi de final. După Sfânta Marie Mare (care va fi serbată luni, 15 august, ce este declarată oficial şi zi liberă) se poate spune că primii soli ai toamnei se vor face simţiţi. Referindu-ne însă la ce a fost până acum, nu avem de ce să ne plângem. Am avut parte de un sezon estival ca la carte. Poate puţin prea încins, chiar şi în zona noastră canicula fiind resimţită acut multe zile la rând.
La scaldă în Olt
Tocmai fiindcă a fost extrem de cald şi la începutul actualei săptămâni, doar ieri şi azi domolindu-se arşiţa şi venind o repriză de ploaie binefăcătoare, ce a răcorit atmosfera, am făcut marţi dimineaţa o plimbare agale pe malul Oltului la Sf. Gheorghe, în zona Podului de la Gară. Am întâlnit foarte multă lume ieşită la iarbă verde să se bronzeze, cât mai aproape de panglica de apă ce răspândea o răcoare plăcută.
Un pâlc de adolescenţi venise la baie devreme de tot, intrând vitejeşte în apele murdare ale râului. Unul mai brav (ori inconştient) dintre ei sărea de zor de pe malul înalt în apă, într-un loc unde – zicea el – Oltul ar avea vreo trei metri adâncime. L-am întrebat dacă nu-i este frică, revenindu-mi în memorie o serie de accidente mortale petrecute zile trecute ba la mare, ba la ştrand, cu tineri care s-au înecat în mod inexplicabil. Dacă acolo nu putuseră să fie salvaţi, unde existau posibilităţi de intervenţie, aici un incident cât de mic poate avea consecinţe imprevizibile, Doamne fereşte! „Ştiu să înot, nene. Şi apoi venim mai mulţi băieţi aici în fiecare zi, aşa că ştim unde e apa mai mare”. Fete de vârsta lor nu erau prin jur, ca să zici că făcea sărituri „artistice” ca să se dea mare. Însă pericol potenţial există, după umila-mi părere.
Cu mic, cu mare, la… bronzare
Ceva mai încolo am întâlnit şi oameni în toată firea care se bălăceau în Olt, pe anumite porţiuni putându-se chiar înota. Pe mal, printre tufe şi iarba prâjolită, se bronzau mari şi mici. Cuconiţe singure sau grupate două-trei stăteau întinse la soare pe pături, pleduri ori pe scaune pliante. Dar nici una nu se expunea topless, aşa cum am văzut acum trei săptămâni pretudindeni pe Litoralul românesc, mai ceva ca pe Coasta de Azur! Inclusiv în rândul unor… bunicuţe cam naşparlii, care nu mai aveau inhibiţii privind anatomia proprie.
La Sf. Gheorghe, pe malul Oltului, însă femeile fac plajă decent, semn că pudoarea este încă la ea acasă. Erau şi vreo două familia care pregăteau grătarele, alţii mâncau ce aveau prin şacoşe. Am întâlnit şi nişte pescari cam pleoştiţi, care se plimbau de colo, colo. Cei care a veau bani de taxă, au mers la lacul artificial, unde spuneau că au şanse mari de a prinde ceva. Pensionarul Ferenc Janos, cu care am stat mai mult de vorbă, fost lucrător la IAME, e un tip tare sfătos. Mi-a povestit cum stă treaba cu datul la peşte. Apoi am aflat crâmpeie din viaţa sa. Ne despărţim amici şi-i promit să scriu cândva un reportaj despre el, deşi mă avertizează că nu mai citeşte demult nimic! La plecare umblă într-o straiţă ponosită şi-mi arată un caras de vreo 400 de grame, ce fusese capturat înainte să poposesc eu acolo. „Uite, urám, măcar cu ceva tot merg acasă. Destul mă bate la cap nevasta că plec mereu. Poate mai prind unul şi iese de-o ciorbă. Cu ardei iute şi o palincuţă faină înainte, făcută de mine, am rezolvat-o pe ziua de azi cu masa”…
Departe de o imagine idilică
Din păcate, imaginea relativ idilică pe care speram să o găsesc în acest liniştit colţ de natură, a fost violent distorsionată de mormanele de gunoie întâlnite la tot pasul. Resturi de alimente intrate în descompunere, multe sticle de bere din plastic goale, peturi boţite de sucuri şi apă minerală, pungi de plastic, cârpe murdare, pachete mototolite de ţigări, cutii ruginite de conservă şi câte altele asemănătoare se găseau la tot pasul.
În jur, ce-i drept, nici un coş de gunoi, nici o pubelă de pus resturile. L-am admonestat supărat la un moment dat pe un băiat care tocmai aruncase la întâmplare o sticlă goală de cola de 2,5 litri. Mi-a replicat prompt – însă nu obraznic – că nu are unde să o depună. „Nu-i nici un container, ceva, pentru resturi. Toată lumea le lasă aici la plecare”… Aşa şi era. Tocmai de aceea după fiecare week-end şi zi cu soare, aici mormanele de reziduuri se înmulţesc. Rar se încumetă cineva să strângă resturile, însă în loc să le ia la plecarea spre casă şi să le arunce la container, le lasă frumos pe malul apei, aşa cum se vede şi în imagine. O familie cocea chiar în buza apei un morman de… vinete, făcând o mizerie de nedescris în jur. Precis, cojile au rămas elemente de decor.
Să nu ne mai mirăm!
Şi atunci să nu ne mirăm că atâtea zone frumoase, locuri de agrement ale României, adevăraţi plămâni de oxigen ai naturii, au ajuns imense depozite de reziduuri? La munte, la mare, în Deltă, lângă oraşe e la fel. Oriunde, practic, poţi găsi semne ale lipsei de civilizaţie. Numai ecologiştii şi voluntarii “verzi” trebuie să facă curat? În aceste oaze ale naturii unde am vrea să ne recreem sâmbetele şi duminicile, în concediu sau în oricare zi frumoasă, dăm tot mai des peste urme ale nesimţirii, nepăsării, delăsării multor concetăţeni.
Sigur, suntem supăraţi pe bună dreptate pe aceia care nu îngrijesc mediul înconjurător, fac mizerie şi se poartă la iarbă verde ca… „în codru”. Dar, oare, nu ne numărăm uneori şi noi printre aceştia? Ia să fim cu mai multă băgare de seamă…
Horia C. Deliu
