Spectacolul cel frumos al nunţilor de altădată era aşteptat de tot satul. Oamenii aveau nevoie de măreţie umană, de frumosul civilizaţiei şi datinilor din străbuni, de la mic la mare. Adică, de la mine, mic, la bătrânii care-şi vedeau tinereţea lor în acest moment spectaculos. Şi lumea era pregătită din timp.
Cum mama ştia tot ce se-ntâmplă în sat, ne spunea seara în familie evenimentele zilei. Şi auzeam de un prim pas spre nuntă, cel al mersului în/pe vedere. Satul nostru fiind mare, cu mii de locuitori atunci, auzeam des de acest obicei. Zicea mama că „A lui Iuănu gin Uliţă o mers asară pe vegere la fata lui Dumitru gi la Părău”, de exemplu. Mama le spunea surorilor şi tatălui meu, eu, fiind mic, nu eram decât un receptor al cuvintelor şi evenimentelor pe care mi le închipuiam în felul meu. Dar sintagma „a mere pe vegere” era atât de directă şi de simplă, atât de clară şi de frumoasă încât nu-ţi trebuie nu ştiu ce complicat efort de imaginaţie ca să-ţi dai seama despre ce este vorba. Pur şi simplu îmi imaginam că părinţii ficiorului respectiv mergeau acasă la fata dragă acestuia, să o vadă. Şi apoi e chiar atât de omenesc să mergi să vezi o fată frumoasă acasă la ea, în familia ei, pe cea care îţi va fi rudă apropiată, îmi ziceam eu, rectific, intuiam eu, pentru că în copilărie operezi mai mult cu intuiţia, nu cu judecata.
Dar lucrurile nu erau chiar atât de simple, pentru că acolo se discutau şi probleme de zestre (pământ arabil, rât, vie, vite, oi, car, lipidee şi perini etc.) şi de organizare a nunţii. Mai spectaculoase şi mai miraculoase mi se păreau în sufletul meu acele mersuri pe vedere în alt sat, la Şopteriu, la Urmeniş, la Uilac, la Dâmb, la Ulieş, la Visuia, la Sângeorz sau în alt sat. Alt sat era pentru mine un miracol, cine ştie ce fel de oameni demni şi cu avere şi port, fabuloase toate, erau pe acolo, care făceau diferenţa faţă de noi, silivăşenii. Totdeauna, în copilărie ne închipuim absolute totdeauna o lume frumoasă, cu diferenţe pozitive, nicidecum negative, nu puneam răul înainte, ceea ce dă sufletului de copil caracter de îngeraş/îngeruţ/îngerel, cum îi zice lumea.
Desigur că măritatul unei fete de la noi în alt sat îl resimţeam dureros, pentru că o pierdem definitiv pe acea fată, mai ales dacă era una frumoasă şi-mi era dragă (atunci în sens pur estetic şi ca o soră) şi mi s-a adresat vreodată cu afecţiune şi zâmbet. Şi mai târziu, când mama îmi zicea că „bagea Iuăn o avut o soră care s-o măritat la Şopcier”, în sufletul meu resimţeam dorul acelei fete de demult după satul natal. Poporul a făcut multe versuri triste, dar fantastic de frumoase, pe această temă. O fată măritată în alt sat zicea: „Spusu-ţi-am măicuţă bine/Să ţii zile pentru mine/Să mă dai în sat cu tine/Şi ţi-am spus, măicuţă, foarte/ Să ţii posturile toate/Să scap de străinătate/ Şi-ai ţinut zile vrâstate/ Şi m-ai dat pe alte sate/N-ai ţinut zile deplin/ Şi m-ai dat în sat străin” (SFM). Zicea o fată din Câmpia Ardealului, de demult: „Care fată-şi lasă satul/Mânce-o jelea şi bănatul/Că şi eu mi l-am lăsat/Multă jale m-a mâncat/Până ce m-am învăţat/Şi de casă am uitat” (SFM). A uitat, săraca, pentru că au venit copiii pe lume şi atunci i se va fi umplut sufletul de o mare fericire, dar şi de marea grijă a lor.
Dar erau şi mulţi ficiori de la noi care şi-au adus fete frumoase din sat străin, de obicei din cele învecinate. Apoi nu ne putem pronunţa în mod sigur dacă unele familii sunt venite din alte sate la lucru, la noi, şi stabilite apoi în Silivaş, sau au venit prin căsătorie. Aşa sunt familiile cu numele Şopterean (cândva, un strămoş din Şopteriu), Cămărăşan (cândva din Cămărăşu), Dâmbean (cândva din Dâmbu), Sâmbotelecan (cândva din Sâmbotelec, azi Sâmboleni), Băldean (cândva din Balda), Sărmăşan (cândva din Sărmaşu, sau Sărmăşel, care e mai aproape), Fiscutean (cândva din Fiscut, azi Sălcuţa), Chibulcutean (cândva din Chibulcut, azi Fântâniţa), Culpean (cândva de la Culpiu), Curticăpean (Cândva de la Curticap, azi Poarta, lângă Reghin), Ulieşan (cândva din Ulieş), Milăşan (cândva din Milaş), Râcean (cândva din Râciu), Ţâcugean – poreclă (originar din Ţâcugi, azi Valea Largă), Moişan (cândva din Moişa), Mocean (cândva din Mociu), Bojan (cândva din Boju), Pintican (cândva din Pinticu de lângă Teaca), Grindean (cândva din Grind, probabil, azi Luncani), Dârjan (cândva din Dârja), Jurcan (foarte probabil cândva de la Jurca), Stupinean (cândva din Stupini), Ţăgşorean (cânva de la Ţăgşor), Velcherean (cândva de la Velcheriu, azi Răzoare, MS), Lumperdean (cândva de la Lumpert, azi Zoreni) etc. Cazul tatălui meu, Lechinţan, originar din Sâniacobu de Mureş, tot aşa, va fi venit un strămoş de-al meu, în Sâniacob, din Lechinţa de Mureş, apoi tatăl meu s-a căsătorit cu mama în Bucureşti şi de-acolo au venit în satul mamei mele, pentru că tatălui meu i-a trebuit pământ, nu viaţă de proletar la oraş. În satele vecine cu Silivaşu sunt familii cu numele Silivăşan, cândva vreun fecior de la noi a fondat familia acolo. Apoi un Silivăşan a venit cândva la noi în sat, astfel că avem şi nume de familie Silivăşan în sat. Nume vechi din sat sunt Furnea (în perioada interbelică s-a propus să se dea numele satului Furneşti), Raţiu, Gliga, Cuc, Dobra (de aici toponimul Dobreşti), Gorea, Mihalte, Haidău, Maier, Purcar, Morar, Pop, Cătană, Cherecheş, Şuteu, Rus, Matei, Huzdup, Păcurar, Gherman, Boanta, Colceriu, Sabău, Răzoare, Cornea, Cucuiet, Draga, etc. Numele Man se trăgea din Cozma, Tomşa din Urmeniş, Negruşă se pare din Delureni, numele Călbează din Urmeniş, Porav se pare din Crăieşti, Dulău se pare din Biia, judeţul Alba. Moldovan, în sat era o ramură de români şi una de romi, cu siguranţă că, fie au venit din Moldova cândva, fie că plecaseră cândva să-şi câştige cele necesare traiului în ţara românească soră Moldova şi apoi s-a reîntors în sat şi a primit porecla Moldovan. Tot aşa şi Muntean, care poate fi venit cândva din Muntenia, dar şi poate fi de undeva de la munte venit în sat. Familiile româneşti Oltean de la noi şi din Transilvania nu sunt nicidecum venite din Oltenia, ci din Ţara Oltului, adică din Ţara Făgăraşului. Tot astfel, numele de Mureşan, nu provine nicidecum de la Mureş, ci de la Moroşan, devenit Mureşan (ca şi Andrei Mureşanu, de exemplu), adică veniţi din Maramureş, Sălăgean, din părţile Sălajului. Numele Chiorean este pentru cei veniţi din Ţara Chioarului, Haţegan pentru cei veniţi din Ţara Haţegului etc.
Dar cercetarea continuă pe această temă. Cert este că atât de demult s-au întâmplat aceste mişcări de populaţie, încât nici urmaşii din perioada copilăriei mele nu mai ştiau de această întâmplare veche, mai mult, de atunci s-au încuscrit familiile una cu alta, aşa că nicio deosebire nu era între oameni, atât de silivăşeni erau toţi şi le iubeam pe toate familiile din sat. Tot aşa de cert este că vatra satului nostru a fost cândva nu numai plină de suflete încărcate de bucuriile vieţii, ale anotimpurilor, ale iubirilor uriaşe, ci şi plină de dor şi de jele a unor fete din alt sat măritate la noi. Să nu creadă generaţia actuală tânără că trec prin Uliţă, ori pe drumul de la Părău pe Faţă, pe drumul de la moară pe sub Continit, pe drumul din Deal şi din Berc, pe drumul de la noi în jos sau în sus, pe drumul de la Biserica Veche spre Capul Satului, pe drumurile de la Dobreşti şi de oriunde din sat că acestea sunt pustii, pentru că ele sunt pline de bucurii şi de dureri, de dragoste de viaţă şi de doruri ale atâtor generaţii de altădată, din secol după secol. Unde s-au dus toate aceste lumini şi pulsaţii mirifice ale sufletului generaţiilor noastre de demult? De ce nu le-a înregistrat nimeni în scris sau pe vreo pânză?
Foto: O superbă familie cu cinci copii mici din Silivaşu de Câmpie de demult.
Dr. Vasile Lechințan
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail