NOTE DE CĂLĂTORIE ÎN CHINA (12) …Şi a urmat o nouă atracţie. Încă de la plecarea pe Yangtze ni se tot vorbise despre ea, făcându-ne curioşi peste măsură – vizitarea “Oraşului Fantomelor”, Fengdu. Wow! Pare a fi un fel de mit chinezesc, gen Dracula, de pe la noi. În fond, asemenea atracţii fac deliciul turiştilor, momindu-i cu cele mai abracadabrante istorisiri. Aşadar, “Will see”.
Debarcare în Oraşul Fantomelor
Ne oprim pe firul apei, lângă alte trei nave staţionate în paralel. Suntem mai departe de uscat ca în alte dăţi, deoarece nivelul fluviului e foarte scăzut. Pentru ca sutele de turişti să poată coborî s-au legat numeroase pontoane, improvizându-se un pod plutitor. Sub greutatea vizitatorilor puntea se mişcă binişor, dându-le palpitaţii unor cucoane în etate, ce ţipă emoţionate.
Cele mai plăcute momente
Ajungem fără alte peripeţii la ţărm. Operatorul profesionist de pe vasul nostru, dotat cu scule sofisticate, ne cunoaşte deja pe fiecare. Fuge mereu în fruntea grupului. Trage cadre doar când apar “ai lui”, fiindcă de multe ori suntem amestecaţi turişti de pe trei-patru vapoare, depinde cum acostăm.
Iar seara vin momentele cele mai agreabile: după zăduful de peste zi, beneficiem de aerul condiţionat din cameră. Ca tare, stăm tolăniţi la răcoare, adesea cu o bere alături. Amuzaţi, ne admirăm prezenţa pe ecranul televizorului în chip de… vedete la “Jurnalul de seară”, ce se difuzează la televiziunea cu circuit închis de pe navă.
Vizionarea fiecărui reportaj filmat în cursul zilei a constituit unul din cele mai aşteptate momente ale excursiei, fiecare văzându-se în toată splendoarea sa cum coboară de pe vapor, admiră obiectivele, se mai… împiedică, transpiră, bea o gură de apă, face poze, salută cameramanul etc. Era o jumătate de oră pe care o savuram cu mare plăcere în fiecare seară de la ora 21,00. Păcat că n-am putut lua acasă întregul film, mulţumindu-ne cu secvenţele de amator realizate de fiecare.
Un popas obligatoriu
…Suntem, în sfârşit, la Fengdu, o localitate vestită în toată lumea, situată pe Dealul Ming, în partea nordică a Fluviului Yangtze. Nu există croazieră care să nu oprească aici, în orice program de călătorie figurând un popas în micul oraş ridicat cu aproape 2.000 de ani în urmă.
Urcăm cu greu câteva sute de trepte, ce ni se par nesfârşite. Panta este severă, iar zăpuşeala ne copleşeşte. Aerul e încins şi suprasaturat de umiditate, încât instantaneu tricourile ni se lipsesc de trup. E o senzaţie groaznică. Ca o tristă ironie, de o parte şi alta a scărilor stau nefolosite două ascensoare mari, tip container, în vreme ce lumea gâfâie vârtos suind pe jos. Surprinzător acest incident neplăcut, fiindcă altminteri tot programul a decurs ca la carte…
Ştiţi ce este un “tuk-tuk”?
Într-o piaţetă ne aşteaptă la capătul supliciului nişte taxiuri ciudate, viu colorate, ce bântuie prin toată lumea asiatică şi arabă: “Tuk-tuk/oriunde de duc”. Sunt minivehicule hibrid, practice pentru traficul aglomerat, un soi de ricşe motorizate pe trei roţi. De regulă au numai două locuri, fiind acoperite cu o prelată. Nu există pereţi exteriori, deci nici uşi şi geamuri, ceea ce este foarte bine, permiţând ventilarea din plin.
Tuk-tuk combi
Aceste “tărăboanţe” fumegânde au înlocuit în multe ţări orientale vechile trăsurici (aşa cum am văzut anul trecut în Tibet, dar nici acolo nu mai erau trase de om) fiind fixate pe biciclete, propulsate de picioarele unor amărâţi ce pedalează din greu.
“Tuk-tuk”-urile au ajuns taxiul la modă în toate ţările sărace, întrucât sunt foarte practice, uşor de întreţinut, consumă puţin, putându-se strecura lesne printre maşinile adevărate.
Au caroseria montată pe structura unui moped cu propulsie în doi timpi, făcând mult fum şi zgomot (“tuk-tuk-tuk”…le duduie motorul), de aici provenindu-le şi numele onomatopeic.
De obicei, sunt folosite pentru transportul turiştilor pe distanţe relativ mici, neputând depăşi viteza de 50 de kilometri pe oră. Arhisuficient. Marele lor cusur este că poluează îngrozitor. Le ştiam bine. M-am plimbat cu aşa ceva în Algeria, Maroc şi Tunisia, dar erau mult mai mici, putând duce numai două personae. Cele din China sunt mari, solide, de tip “combi”, având banchete pentru şase şi opt locuri. Mi se pare normal. La ei totul se prezintă “di granda”, orice comparaţie cu alte state pălind.
Legende “înspăimântătoare”
Ne urcăm de-a valma în “tuk-tuk”-uri şi pornim spre porţile misterioasei aşezări în care, chipurile, bântuie… fantomele. Urcăm un deal şi în spate se profilează o pagoda superbă, cu mai multe nivele.
Rămânem preţ de 20 de minute în faţa porţii de intrare, pentru a ni se furniza explicaţii. Apoi fiecare pleacă să admire pe cont propriu atrcaţiile, să se fotografieze lângă vreun obiectiv semnificativ. Oh, îmi şoptesc în barbă, ce bine ar fi de aş da peste vreo…”fantomă”, să o imortalizez!
Ghida ne tine pe loc, relatatându-ne vreo două-trei legende, care mai de care mai palpitantă, cu accente “înspăimântâtoare” pentru cei slabi de înger. Cea mai răspândită spune că orăşelul a devenit faimos încă din timpul Dinastiei Han (între anii 206 Î.Ch şi 220 A.D.), când doi slujbaşi la Împărăţie, Yin şi Wang, s-au retras aici în amurgul vieţii, iar printr-un miracol au devenit… nemuritori !?
Mai târziu, poveştile fantastice despre spiritele malefice, duhurile necurate, feluritele superstiţii s-au înmulţit, oamenii de prin împrejurimi temânu-se să mai intre în aşezarea bântuită de fantome.
“Regele Infernului”
Cineva a născocit o nouă legendă, privitoare la un personaj fioros – “Regele Infernului” – căruia fiinţele plecate în lumea de dicolo trebuiau să-i dea seama. Prin faţa acestui Lucifer sui-generis treceau duhurile ieşite din trupurile fără viaţă, el decizând dacă muritorii respectivi săvârşiseră fapte bune sau rele. Ca atare, unii ajungeau în Rai, ceilalţi în Iad. “Regele Infernului” considera că mai toţi greşiseră, supunându-i la torturi, la chinuri groaznice. În final, fantomele lor bântuiau prin oraş, reprezentând o atenţionare pentru cei vii. Oamenii răi se reîncarnau în animale. Cei buni (foarte puţini la număr) după ce se săturau de huzur în Paradis, reînviau.
Păcat că nu se cunoaşte nici un caz concret…
Denumiri semnificative
Eresurile s-au perpetuat din generaţie în generaţie, transmiţându-se pe cale orală până în zilele noastre. De aceea e firesc ca multe dintre punctele pe care le vizităm să se numească terifiant: Trecătoarea Torturării, Turnul “Ultimei Priviri”, Purgatoriul, Podul blestemelor, Pavilionul fantomelor etc. La tot pasul întâlnim statui groteşti de dimensiuni impozante, reprezentări artistice ale demonilor, pânze cu desene semnificative ale Lumii de dincolo, obiecte de cult, altare, mici pavilioane ce înfăţişează tărâmul morţilor.
Construit conform mitologiei taoiste, “Oraşul fantomelor” reprezintă, de fapt, etapele pe care spiritele le parcurgeau până la promisa şi iluzoria reîncarnare. Ce fericiţi trebuie să fi fost cei care chiar credeau…
Opinii pro şi contra
Cert este că locaţia reprezintă o atracție majoră pentru turiștii din întreaga lume, care, în marea lor majoritate, cască gura şi cred orice li se spune. Multă lume neinformată îşi face o primă idee despre viziunea chinezilor referitoare la Viaţa de Apoi, vizitând Fangdu. Ceea ce nu e rău.
…Părăsim într-un târziu “Oraşul fantomelor”. Personal sunt un pic de dezamăgit, deşi nu mă aşteptam la niscavai minuni. Fantasmagoriile de acest gen sunt foarte apreciate însă de o anumită categorie de traveleri (naivi), dispuşi să înghită cât mai multe “gogoşi”.
Dacă tot au plătit atât de mult pe un voiaj în Orientul Îndepărtat, măcar să aibă ce povesti acasă, la serviciu, nepoţilor… Păi, nu? (Va urma)
Horia C. Deliu
