Bade, să știi că după 1989 au fost judecați numai unul sau doi torționari. De pildă, despre Vasile Ciolpan, șeful închisorii din Sighet, există un raport din anul 1955 și o declarație proprie, după ce a fost turnat de un subaltern, că din lemnul alocat pentru sicriele deținuților morți, și-a făcut mobilă. Toți au fost îngropați în pânză de sac. Pentru el, fiecare mort însemna o masă, un fotoliu, o noptieră.
A scapat, fără nicio pedeapsă…
*
„Dimineața se încărcau morții într-o căruță, erau duși pe malul Mureșului și răsturnați în prund, iar deținuții de drept comun prăvăleau pământul peste cadavre. Mai târziu, s-a făcut cimitirul de dincolo de Zarcă, pe locul numit, în limba localnicilor, „Dealul Robilor”. Felul cum mureau oamenii este înfiorător. Dar, atunci, nu impresiona pe nimeni. Unii mureau în spasme și aiureli. Alții se ridicau în picioare, schelete vii, și se prăbușeau în sunet de oase, lovindu-se unul de altul. Alții se sprijineau de pereți, încercând să se ridice, și cădeau în cap sau se îndoiau ca lumânările înmuiate de căldură în sfeșnic. Alții, cu gurile căscate ca niște hăuri, cu ochii prăbușiți în orbite, strigau: vrem apă!
*
Moartea le alina orice suferință. Acum, nimeni nu știe ale cui sunt oasele rupte care sparg, primăvara, după ploaie, grămezile de bolovani. Ale cui sunt gleznele risipite printre ierburi sau fruntea albă, ca un pietroi tocit de apele vremii, sau degetele răsfirate, sau dinții înșirați ca mărgelele, pe marginea potecii? La Înviere, fiecare mădular își va căuta trupul său, marea și pământul își vor da morții lor și se vor îmbrăca toți în Lumina în care au crezut și pe care au așteptat-o. Vor împărăți în veac, și bucuria lor nimeni nu o va mai putea lua. Căci Hristos îi va umple pe ei de dragostea Lui.
*
În temnițe n-au fost torturați doar deținuți bărbați, ci și femei: „Fetele păreau îngeri trecuți prin infern. Niciodată nu se va putea elogia îndeajuns comportamentul elevelor și studentelor din România, trecute prin iadul închisorilor comuniste. Înălțimea și frumusețea tragică a eroismului feminin, la care am fost martor, cu greu se poate descrie. Aceleași bătăi, aceeași foamete, același frig, aceeași singurătate, aceeași mizerie de toate felurile, aceleași insulte și vulgarități. (Pr. Liviu Brântaș, Raza din catacombă. Jurnal de închisoare, București, Scara, 2001, pag: 98)
*
Nu torționarii au biruit, nu bătăușii, hulitori de Dumnezeu, ci ei, cei sălbatic torturați, înfometați și prigoniți, a căror bucurie nimeni n-o va putea lua. Acesta e mesajul tuturor celor ce au trecut prin iadurile comuniste. „Mă adun – scrie o supraviețuitoare – într-o rugăciune pentru toate mamele ce au trudit să-și înalțe copiii, iar în locul lor le-a sosit, din închisoare, o hârtie pe care scria că aceștia nu mai există. Voi cei tineri, ce veniți după noi, să nu-i uitați!” (Mama Roșca Brohonschi, Lacrima Prigoanei, citată în Fericiți cei prigoniți: martiri ai temnițelor românești, editura Bonifaciu, București, 2008, pag: 189).
*
Bade Ioane, pentru cele relatate, am folosit următoarea bibliografie:
- Răzvan Codrescu, Poeme neptice,
- Victor Bârsan, Masacrul Inocenților,
- Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc,
- Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos,
- Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată,
- Dumitru Bordeianu, Mărturii din mlaștina disperării,
- Gheorghe Andreica, Mărturii,
- Stelian Gomboș, Temnițele și închisorile comuniste din România,
- Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești,
- Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud.
Preot Ioan Tămaș Delavâlcele
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail