Interviu cu părintele Ioan Velimiroviciu, din Parohia Brețcu
S-a născut în Mediaș, dar viața l-a adus pe părintele Ioan Velimiroviciu în urmă cu 36 de ani, în comuna covăsneană Brețcu, o localitate cu încărcătură istorică.
A slujit acolo din anul 1982 și până în 1988, apoi în biserici din alte localități din județ, iar în 2004 a revenit la Brețcu și de atunci este paroh al bisericii cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, o biserică monument istoric de categoria A, construită în 1783 și „martoră” a numeroase momente mai triste sau mai fericite din viața enoriașilor. Pictura bisericii, în frescă, realizată cu vopsele naturale, din plante și pământ este în luptă cu timpul nemilos, care, cu trecerea sa, mai șterge o parte din culoarea de altădată. Timpul nu șterge, însă, entuziasmul părintelui Velimiroviciu, dragostea sa pentru calea pe care a ales-o: preoția. Despre această cale, despre momente din activitatea sa și despre momente din viață, părintele Ioan Velimiroviciu ne-a spus mai multe în cadrul interviului pe care vi-l prezentăm astăzi.
Părinte, slujiți într-o localitate cu încărcătură istorică. Rădăcinile dumneavoastră se trag de aici, din Brețcu?
Nu, nicidecum. De loc sunt de pe Târnave, din Mediaș și, iată că Bunul Dumnezeu m-a adus să slujesc tocmai aici, în județul Covasna.
Cum ați ajuns pe aceste meleaguri și când?
Demult! În 1982…deci, iată că am împlinit 36 de ani de preoție, de slujire, în ianuarie, când am fost hirotonit și prima Parohie a fost Brețcu. Nu am slujit neîntrerupt în Brețcu, ci din 1982 până la sfârșitul lui 1988. În 1989 eram preot la Bixad Olt și Micfalău, iar din 1995 până în 2004 când AM REVENIT la Brețcu, am slujit la Cernatul de Jos.
Pe Dumnezeu când și cum l-ați descoperit? Cine v-a îndrumat primii pași spre cunoașterea Lui Dumnezeu?
Bineînțeles că în familie am aflat primele informații despre Dumnezeu. Începând cu rugăciunile. Nu uit niciodată vacanțele de vară, mai ales, petrecute la bunici, în Alma Vii (între Mediaș și Agnita, localitate aflată la 16 kilometri de Mediaș), la bunicii din partea mamei. În fiecare zi de duminică, zi de sărbătoare, ne îmbrăca bunica frumos, ne îmbrăca în straie curate, în costume populare, pentru că așa se îmbrăcau și ei pe vremea aceea, ne luau de mână și mergeam la biserică. Biserica era plină. Și nu uit niciodată că în perioada aceasta, cum e acum, vara, întotdeauna mergeam cu trei flori în mână – ori trei bujori, ori trei garofițe, ori un mănunchi de busuioc, și le lăsam la biserică. De multe ori, ne duceam să ne spovedim și să ne împărtășim, pentru că același lucru îl făceau și bunicii. Sunt lucruri care nu se uită.
Din familia dumneavoastră sunteți singurul care ați ales această cale – calea preoției ?
Nu am alți membri în familie care au ales acest drum. În 1979, mă întreba părintele Milan Pavel Șesan (teolog, istoric bisericesc, profesor de teologie –n.r.) – Dumnezeu să-l ierte – dacă sunt rudă cu episcopul Velimirovici, de la Jicea (Episcopul Nicolae Velimirovici -1880-1956 –Sfânt Ierarh, neostenit predicator, Episcop de Ohrida şi Jicea – n.r.) și nu am putut să îi dau niciun răspuns, pentru că bunicul meu din partea tatei se trage din părțile acelea ale Banatului sârbesc și, odată cu Primul Război Mondial, a ajuns aici, pe Târnave, în comuna Moșna, la zece kilometri de Mediaș. Nu știu să mai fi avut în familie preoți, dar știu că tata, Dumnezeu să-l ierte, își dorea cu tot dinadinsul să devin preot, și i-am împlinit voia. Tata, din păcate, a murit când intram în anul IV de liceu, în 13 septembrie 1975, și nu a mai apucat să își vadă visul împlinit.
Dar totuși, cum ați ales această cale, cum v-ați dat seama că doriți să deveniți preot?
Cum am spus, familia mi-a ghidat pașii. Mergeam la biserică, îmi plăceau foarte mult slujbele. Mai mult decât atât, am o verișoară care era căsătorită cu un preot (el a murit- Dumnezeu să-l ierte) și în biblioteca parohială am găsit niște cărți, în perioada în care eram în liceu. Mai umblam pe acolo prin bibliotecă și am început să citesc, ba una, ba alta, și așa m-am hotărât, în anul IV de liceu, ținând cont și de ceea ce-și dorea tata, am hotărât să mă duc la Facultatea de Teologie din Sibiu. Tot în Sibiu am absolvit și studiile liceale.
Deci, v-ați format la Sibiu…
Da… și pot să spun că am avut o pleiadă de profesori deosebiți… . De multe ori mă uit pe panoul de absolvire și îmi aduc aminte cu drag de ei. Îmi aduc aminte cu drag și de colegii mei…de exemplu, de părintele Nicolae Chifăr – care este decanul Facultății de Teologie din Sibiu, astăzi; sau de părintele Ioan Sauca – director al Institutului Ecumenic de la Chateau de Bossey; de părintele Nicolae Dascălu – consilier patriarhal și…mai sunt și alții, profesori universitari, am mulți, mulți colegi care sunt astăzi nume mari, personalități în domeniu. De fapt, am și fost mulți în an, iar totul le datorăm profesorilor noștri, niște oameni de excepție. De exemplu, părintele Mircea Păcurariu, Părintele Ioan Floca – la Drept Bisericesc; părintele Dumitru Abrudan – la Vechiul Testament, Ebraică, Arheologie Biblică; părintele Teodor Bodogae – o somitate, unul dintre cei mai buni bizantinologi din lume; părintele Milan Pavel Șesan, pe care l-am pomenit mai înainte – un alt minunat profesor de Istoria Bisericii Universale, sau actualul Mitropolit al Ardealului, Laurențiu Streza, care mi-a fost duhovnic pe vremea aceea. Îmi aduc aminte cu drag și de părintele Aurel Jivi – un om nemaipomenit, de părintele Vasile Mihoc…sunt atât de mulți…niște oameni deosebiți și niște dascăli cu vocație. De multe ori nici nu trebuia să iei notițe; aflai tot ce te interesa din dialogul cu dumnealor, din timpul orelor de curs. Era extraordinar…am avut profesori excepționali, enciclopedii „vii”, oameni cu câte două-trei doctorate…
Ați absolvit cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și, imediat după aceea, ați ajuns în Parohia Brețcu. Cum ați fost primit aici, cum au fost începuturile dumneavoastră ca preot, aici?
Cum au fost începuturile? Nu ușoare, dar cu mult avânt, pentru că veneam de pe băncile școlii și eram dornic să slujesc, numai că, pe lângă slujire, am avut și foarte multe alte lucruri de făcut. Casa parohială era în paragină. Era aici, la slujire, părintele Toma Sâmărtean – Dumnezeu să-l ierte!- un om nemaipomenit, unul dintre preoții care în 1940, în acea vreme când partea de Nord-Vest a Transilvaniei era cedată, Ardealul era cedat Austro-Ungariei, în vremea aceea, el a venit și a slujit în toată zona aceasta, începând de la Poiana Sărată, până la Odorheiu Secuiesc și până spre Buzaie, pentru că majoritatea preoților din parohiile ortodoxe fuseseră izgoniți. Mitropolitul Nicolae Colan, de la Cluj, a avut această idee și a luat învățători mai destonici și cu inimă mare de român, și în 6 luni de zile, i-a hirotonit, după niște cursuri scurte, intensive, au dat un examen și așa a ajuns părintele Toma Sâmărtean aici, unde a slujit 42 de ani, până la pensionare, din 1941, până în 1982, când am venit eu. Am slujit și împreună o bună bucată de timp și am aflat foarte multe lucruri de la dânsul…știa ce s-a petrecut în acea perioadă destul de grea pentru orice român, nu doar pentru preoți (pentru preoți a fost o perioadă nemaipomenit de grea. Pot fi asemănați martirilor preoții care au slujit în perioada aceea pe aceste locuri). Părintele Toma Sâmărtean s-a ocupat mult de slujire, a știut să se descurce, și-a făcut mulți prieteni de etnie maghiară, a învățat și limba maghiară și a fost un mare, mare diplomat, dacă a rezistat în vremea aceea. (…) Casa parohială era dărăpănată de la cutremurul din 1940, pentru că părintele Sâmărtean avea propria casă, aici, aproape de casa parohială și de biserică. Atunci, neavând altă soluție, m-am apucat să repar casa parohială. După o ședință de consiliu, am hotărât să dăm casa jos, să o demolăm complet, și am făcut lucrul acesta.
V-a sprijinit cineva în acest demers?
Da, da, da, oamenii din sat m-au sprijinit. (…) În iarna anului 1982 spre 1983, m-am apucat să pun la punct arhiva și am aflat că Parohia Brețcu a avut o serie întreagă de terenuri agricole, la Turia, la Catalina, și mă gândeam că acestea sunt o sursă de venit pentru comunitate, chiar dacă sunt date în arendă, chiar dacă le folosește altcineva. (…) Îmi aduc aminte că era iarnă, prin februarie – martie; erau ședințele preoțești în fiecare lună, se ținea câte o meditație, era câte un referat de făcut…și, eram la o astfel de ședință la care a venit un domn bine îmbrăcat, tuns scurt…După ședință, acel domn a zis cam așa: părintele de la Brețcu să rămână după ședință. Nu am știut cine e. Era securistul pe linie de culte. După ședință am rămas, și întrebarea care îmi rămâne încă întipărită în minte a fost: „Părinte, ia ascultă…la ce-ți trebuie atâta pământ? Vrei să te îngropi cu el? Ia mai lasă-l în pace, dacă nu vrei ca într-o săptămână – două, să slujești prin Bărăgan, să ai acolo pământ cât vrei!” Mi-am dat seama că e o chestiune destul de serioasă și m-am cam potolit (…).
A fost un moment de încercare…
A fost, dar am mers înainte. Iată că au trecut vremurile acelea, a venit așa-zisa Revoluție, a revenit democrația peste România și pământurile tot nu le-am primit înapoi…
Cum era comunitatea de enoriași când ați ajuns în Brețcu, în 1982?
Mult mai numeroasă. Era biserica plină. La început au venit mai ales din curiozitate, să îl vadă pe noul preot, s-a întâmplat așa o duminică, două, trei… . Iarna era foarte greu pentru că nu aveam voie să facem foc… . De fapt, ca și acum, pentru că fiind biserica monument istoric de categorie A, de interes național și universal, nu mai putem folosi centrala termică, deoarece nu există decât o singură cale de acces – ușa de intrare în biserică, iar centrala este tocmai acolo, în tinda bisericii.
Iarna cum vă descurcați?
Cum putem… mai folosim o turbină, ne sar siguranțele, pentru că instalația e veche, e din 1976 și uite așa mă necăjesc și astăzi, cum mă necăjeam în vremurile acelea când era regimul acela comunist și nu puteai să faci ceea ce doreai. Deci, practic, în chestiunea asta nu s-a schimbat nimic.
Despre Hramul bisericii ce ne spuneți? Nu este ales întâmplător…
Prima biserică despre care se știe în Brețcu era pe Valea Dumbrăvii și purta Hramul Sfântului Nicolae, apoi a mai fost o biserică pe locul unde erau morile, și care a purtat Hramul Bunei Vestiri. Pe urmă, a mai fost o biserică atestată undeva la 60-70 de metri de actuala biserică, ce a purtat Hramul Adormirii Maicii Domnului. Aceea a fost arsă pe la 1700, în timpul Uniației. Așa s-a ajuns să fie construită biserica de astăzi, în 1783. Biserica de astăzi poartă Hramul Sfântului Nicolae, dar după rânduiala ortodoxă veți vedea în actuala biserică faptul că nu este icoana Sfântului Nicolae în dreapta, cum este normal, cum intri, ci este în stânga, iar în partea dreaptă este o icoană a Adormirii Maicii Domnului, care este salvată din biserica incendiată. Este o minune că a scăpat acea icoană. Și acesta este un lucru semnificativ. Este, probabil, dorința celor care au construit biserica, de a fi în legătură atât cu Sfântul Nicolae, cât și cu Maica Domnului. Deci, sunt niște lucruri care te uimesc, practic. Întotdeauna, de Hramul Bisericii slujim toți preoții din cercul pastoral Târgu Secuiesc.
Biserica în care slujiți are o poveste deosebită…Vă rog să ne spuneți mai multe despre aceasta!
Este o biserică monumentală. Este construită în 1783. În 20 octombrie 1783 s-a pus piatra de temelie a bisericii și au fost aduse, pentru temelia bisericii, într-o singură zi, de la Bixad, Olt și până la Brețcu, 40 de care trase de boi, încărcate cu piatră. Acela a fost începutul. În trei ani de zile s-a construit biserica, s-a ridicat, și în 1793 a fost sfințită de Episcopul Gherasim Adamovici, de la Sibiu. Biserica are o pictură minunată, o pictură care astăzi este afumată și în partea de Nord și Nord-Est a început să cadă. Este pictură în frescă, cu culori naturale, din plante și pământ. Nu se știe cine a pictat-o. În schimb, iconostasul se presupune că ar fi fost pictat de Nicolae Grigorescu, în perioada de ucenicie, pentru că seamănă foarte mult cu iconostasul de la Agapia. Nu s-a găsit până acum nicio semnătură, niciun indiciu, vreo dovadă că ar fi fost pictat de el, dar este o pictură deosebită. Biserica este monumentală. Să nu uităm faptul că Brețcu a fost Protopopiat. Protopopiatul Trei Scaune a funcționat la Brețcu, timp de aproape 100 de ani, până în 1920, când a fost mutat Protopopiatul la Târgu Secuiesc și a fost numit Protopopiatul Oituz. În șirul protopopilor sunt câțiva brețcani (…), deci, oameni din Brețcu. Știm la fel de bine că protopopii erau diriguitorii Scaunelor școlare și aici, la Brețcu, există clădirea în care a funcționat Școala confesională până în 1920, și erau doi, trei învățători, la un număr foarte mare de copii. Ar fi foarte multe de zis în legătură cu ceea ce se întâmpla la școală atunci.
Ce se întâmpla la școală, atunci și cum era viața comunității? Știm că ați studiat arhive în acest sens…
Cum am zis, erau câte 2-3 învățători (la o clasă – n.r.). Aș putea să îi pomenesc pe George Teacă, pe Aron Pușcariu, pe Ioan Ganea. Acesta din urmă, venit de pe front, ajungând din nou acasă, nu a putut să stea liniștit. A venit și și-a reluat activitatea de învățător, chiar și fără plată, deci a făcut un lucru minunat. Erau foarte mulți copii. Prin niște acte pe care le-am găsit când am dat jos casa parohială, în magazia de lemne, învelite într-o bucată de piele, ascunse probabil în timpul cedării Ardealului, am găsit o frântură de arhivă și în acele acte, scrise foarte frumos, cu un scris caligrafic care astăzi nu mai există, am găsit, printre altele, o referire la faptul că se cerea amânarea examenului de sfârșit de an, deoarece mulți dintre elevi erau plecați cu părinții în Moldova la muncile agricole. Majoritatea brețcanilor au fost oieri, erau oieri vestiți, practicau transhumanța. Sunt o serie întreagă de oieri vestiți, brețcani, care și-au adus întotdeauna aportul la bunul mers al comunei și al parohiei, al bisericii (…). Sunt atâția și atâția brețcani care au ajuns oameni de nădejde și care nu au uitat de unde au plecat, au ajutat întotdeauna parohia. Pe lângă oierit, erau familii care se ocupau și de cărăușie. Să nu uităm faptul că Brețcu era întotdeauna în concurență cu Târgu Secuiesc, în ceea ce privește comerțul. Negustorii brașoveni care veneau pe aici prin Brețcu aveau oarecare privilegii, dar și brețcanii au obținut privilegii în ceea ce privește cărăușia și comerțul; mergeau cu cherestea în părțile Moldovei și veneau de acolo cu bucate…cu porumb, cu grâu și așa mai departe. Aceasta era ocupația lor de bază. Erau familii cu mulți copii. Prin 1890 și ceva erau 2000 și ceva de locuitori români ortodocși în Brețcu, deci, iată, aproape de numărul populației comunei din ziua de astăzi. Și cei de etnie maghiară s-au împuținat. Pe vremea când am venit în Brețcu, erau multe familii. Țin minte că aveam în parohie 157 de familii întregi și văduvi erau vreo 100 și ceva.
Și astăzi?
Astăzi, familiile întregi sunt sub 100…undeva la 91-93 de familii întregi. Mulți au plecat, tinerii au plecat din părțile astea, mulți sunt prin străinătate… de fapt, e ceea ce se întâmplă peste tot prin satele noastre, din păcate.
Din ceea ce ați observat dumneavoastră, și-au schimbat oamenii de astăzi atitudinea față de biserică și față de școală?
Nicidecum…cei care au luat calea Bisericii de tineri, vin și astăzi. În ceea ce privește școala, predând și religie, pot spune că eu cred că ar trebui mult mai multă atenție în ceea ce privește programa școlară la disciplina religie, și apoi ar trebui, după mintea mea, lăsată mai mare libertate profesorului de religie și majoritatea orelor să se desfășoare în tinda bisericii, pentru că să nu uităm că prima școală a fost în tinda bisericii. Noi ne adaptăm condițiilor din ziua de astăzi, dar eu nu pot să zic că sunt mulțumit întru totul în ceea ce privește programa școlară și orele de religie care se desfășoară astăzi. Înainte, să știți, ziua de sărbătoare era zi de sărbătoare. Copiii unde erau? La biserică, împreună cu învățătorii. De ce? Pentru că învățătorii erau și dascăli la biserică, erau cântăreți la biserică. Îmi aduc aminte că în 1982, când am venit au aici, de Crăciun nu am avut un colindător… plângeam în casă, pentru că auzeam alte colinde și nu am auzit un colind românesc, iar în anul următor am creat o trupă de colindători formată din elevi, și primii pe care i-am colindat au fost profesorii lor și i-am luat și pe profesori și ne-am dus mai departe, din casă în casă. De atunci, se colindă în Brețcu. Colindă și cei mici, colindă și cei mari, adolescenții, colindă și cei mai în vârstă. Să știți că Festivalul de colinde și obiceiuri de iarnă „Crăciunul la români”, inițiat de Fundația „Mihai Viteazul” la Sfântu Gheorghe, ne-a avut mult timp printre cei care au urcat pe scenă. Împreună cu părintele Bercu, care în vremea aceea era la Zăbala, țin minte că din 1990 și până prin 1995, alții nu prea erau. Era Zăbala, Brețcu, era părintele Bujoreanu cu trupa lui de colindători și mai erau câteva școli, câteva doamne învățătoare care făceau cu cei mici colinde. Eu, având ceva studii de muzică, am făcut un cor pe patru voci. „Angustia” se numea. Din păcate, a murit și corul acesta. Era o bucurie și pentru copii să participe la festival. Mergeam cu același autocar, care venea din Sântu Gheorghe, în Brețcu, ajungeam la Zăbala și de la Zăbala, la Sfântu Gheorghe, apoi, ne întorceam la Brețcu, cântam colinde și jucam o horă în centru și pe urmă plecau la Zăbala și autocarul se întorcea la Sfântu Gheorghe, de unde venea după noi.
Luați în calcul să reînființați acel cor? Ați avea cum, astăzi?
Din păcate, nu prea mai e nici timp, dar nu prea mai sunt nici copii. Ca să faci un cor pe patru voci îți trebuie niște voci mai instruite, și nu prea ai cu cine. Anul acesta, în clasa a VIII-a am avut cinci copii, deci, au terminat clasa a VIII-a cinci copii. La ciclul primar am două ore de religie, unde nu am altă soluție decât să cuplez clasele, deci fac simultan și la ciclul gimnazial, ora de religie o fac cu clasa a V-a și a VI-a în același timp, deci sunt foarte, foarte puțini copii, astăzi. Nici ei nu mai sunt atât de dornici cum erau copiii din vremea aceea, să cânte colinde, să cânte cântece populare, să cânte cântece patriotice. Eu cu colindele am început, dar apoi făceam sfânta liturghie și aveam un cor, la biserică, un cor de copii care cântau cântările sfintei liturghii. Apoi, cântecele patriotice – la toate manifestările mari –Ziua Națională, Ziua eroilor, erau cântecele acelea cântate cu drag și îți creștea inima când îi vedeai pe copii atât de înfocați și de dornici să le cânte.
Aș reveni puțin la denumirea corului pe care l-ați înființat în primii ani de preoție – Corul „Angustia”. Ați ales această nume raportându-vă la denumirea pe care Brețcu o avea cândva?
Exact. Castrul roman de aici a fost construit în acea perioadă și actualul Brețcu a purtat această denumire „Angustia”- în vremea romanilor, și de acolo m-am inspirat. A fost prima denumire a localității.
În încheierea acestui interviu, vă rog să ne spuneți ce simțiți legat de acest an, anul Centenarului Marii Uniri, ce gânduri vă încearcă atunci când vă gândiți la acest an și ce le transmiteți covăsnenilor, pe această cale?
Ce gânduri mă încearcă? În primul rând, un cuvânt de mulțumire pentru cei care au făcut Unirea, pentru cei care și-au dorit o Românie mare și puternică. Este bine să ne amintim de moșii și strămoșii noștri, este bine să ne amintim de cei care atunci s-au dus la Alba Iulia cu tricolorul în mână și au strigat: „Trăiască România Mare!” Pentru cei de azi? Pentru cei de astăzi, de pretutindeni, pentru toți românii, mi-aș dori să fie mai multă unitate, să ne amintim că cei care au făcut Unirea au fost uniți, așa cum spune și cântarea, „în cuget și-n simțiri!”, deci, dacă vom ști să urmăm exemplul lor, dacă vom ști să rămânem dârji și tari, dacă vom ști să punem mai presus de multe altele țara aceasta și binele ei, atunci ne va fi bine, împreună, tuturor! Și celor de alte etnii, alături de care trăim, le spun același lucru, pentru că și Ion și Gheorghe și Janos și Gyuri s-au născut pe pământurile acestea, mănâncă aceeași pâine și ziua bună o au de dimineața și până seara, de la același Dumnezeu! Deci, Dumnezeu să ne ocrotească și să ne dăruiască, tot timpul, gândul cel bun!
A consemnat Ana Ciorici Costache
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail