Lansare primei lucrări monografice despre istoria comunității românești din Sfântu Gheorghe, în cea de-a treia zi a Învierii Domnului Nostru Iisus Hristos, a fost o sărbătoare pentru românii din orașul de reședință a județului Covasna. Este adevărat faptul că cea mai numeroasă comunitate românească din județele Covasna și Harghita, trăitoare de secole pe aceste binecuvântate meleaguri din inima Țării, în municipiul Sfântu Gheorghe sau în Sângiorgiu, cum este denumită așezarea în documentele vremii, merita mai demult o asemenea lucrare monografică. Și iată că, în sfârșit, cu ajutorul Bunului Dumnezeu „s-a împlinit vremea”. De la început recunosc faptul că, din punct de vedere al numărului de pagini, volumul este neadecvat cititorului vremurilor actuale, aflat mereu în criză de timp. Sper ca acest impediment să fie recompensat de bogăția și ineditul informațiilor cuprinse în fiecare domeniu de activitate abordat, date care pot interesa doar publicul țintă din domeniul respectiv.
Trăind în mediul multietnic și pluriconfesional specific orașului Sfântu Gheorghe, într-un climat refractar la prezența alterității, românii, numeric minoritari, aparținând, timp de secole, unei religii „nerecepte” și unor categorii sociale dezavantajate, au cunoscut momente dramatice în existența lor din ultimele secole, dar, de fiecare dată, au renăscut precum legendara pasăre Phoenix. Analizând lucrurile din această perspectivă, parafrazând-o pe cercetătoarea Ana Grama din Sibiu, românii din Sfântu Gheorghe au câștigat competiția cu timpul și cu neprietenii – existând, și nu oricum, așa cum rezultă din paginile volumului de față, ei au contribuit din plin la formarea patrimoniului material și imaterial local, regional și național.
Principalele instituții identitare care au asigurat dăinuirea comunității românești din Sfântu Gheorghe au fost: biserica ortodoxă, școala în limba română, cultura românească, instituțiile administrației publice centrale descentralizate în teritoriu și cele de apărare și de păstrare a ordinii publice. Este și motivul pentru care aceste instituții, și personalitățile care au funcționat vremelnic în conducerea lor, ocupă un loc central în paginile prezentului volum. De fapt, întreaga lucrare este dedicată oamenilor, în paginile sale fiind menționate numele și prenumele a peste 10 000 de români, din toate categoriile socio-profesionale.
În redactarea volumului am pornit de la realitatea conform căreia istoria românilor din Sfântu Gheorghe și, în general, a românilor din fostele scaune secuiești este puțin cunoscută, inclusiv de către generațiile actuale de români. Cauzele sunt multiple și nu insistăm acum asupra lor. Cert este faptul că în mentalul colectiv local, și nu numai, sunt adânc înrădăcinate clișee și prejudecăți despre caracterul monoetnic maghiar al localității. Nu de puține ori, când vorbim despre românii din Sfântu Gheorghe, suntem întrebați retoric: Dar mai sunt români în Sfântu Gheorghe? Da, este răspunsul cuprins în paginile volumului de față. Au fost și sunt români în Sfântu Gheorghe, dar nu este suficient cunoscută contribuția lor la dezvoltarea orașului și a județului și nici a personalităților românești născute sau care au activat în oraș, la dezvoltarea culturii naționale. Sunt trecute încă sub tăcere numeroasele și îndelungatele relații economice, culturale, sociale care au existat de-a lungul timpului între românii, maghiarii/secuii din zonă și românii de peste Carpați și cei din Ardeal, precum și interferențele culturale româno-maghiare.
Sunt încă multe alte aspecte, care constituie tot atâtea argumente ce pledează convingător pentru necesitatea apariției acestei lucrări și a altora, cu aceeași tematică. Din această perspectivă, volumul reprezintă un răspuns documentat pentru eliminarea clișeelor și prejudecăților, întreținute de istoriografia și mass-media maghiară, referitoare la orașul Sfântu Gheorghe, ca o localitate locuită doar de maghiari/secui, în care prezența românilor este minimalizată sau efectiv trecută cu vederea.
De aceea, am considerat redactarea volumului de față ca pe o datorie de conștiință, ca pe un imperativ moral, cu valoare reparatorie. Truda migăloasă la care m-am angajat mi-a fost ușurată de cunoașterea „pe viu” a realităților din zonă, de aproape jumătate de secol, timp în care am fost prezent activ în viața publică locală, din care nouă ani, în perioada 1977-1985, viceprimar al orașului, iar după decembrie 1989, de peste 30 de ani, un modest cercetător al istoriei locale și membru al societății civile românești din zonă.
Pe parcursul documentării, m-am confruntat cu o situație paradoxală, respectiv: mai lesnicios a fost accesul la informațiile păstrate în documentele de arhivă, din secolele XVII –XIX, decât la cele din ultimii 80 de ani. Aceasta deoarece, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, au fost distruse numeroase arhive publice, iar la cele care au fost salvate, accesul la informațiile privind viața privată a cetățenilor este restricționat conform normelor europene în materie.
Volumul constituie un nou semnal de alarmă asupra scăderii dramatice a populației de naționalitate română din Sfântu Gheorghe, în perioada de după decembrie 1989. Astfel, la recensământul populației din 1992, în oraș trăiau peste 16 000 de români, iar la recensământul din anul 2011 mai erau doar 11 000. Dacă la aceste cifre adăugăm pe cei 3 – 4000 de români nevoiți să părăsească orașul în perioada 1990–1992, în contextul istoric cunoscut, și pe cei care au plecat din oraș, după 2011, ca urmare a lipsei locurilor de muncă, rezultă că în ultimii 32 de ani, comunitatea românească din Sfântu Gheorghe s-a înjumătățit, scăzând de la aproximativ 20 000, la circa 10 000 de locuitori. Dacă acest trend va continua, putem anticipa că românii din Sf. Gheorghe, în viitorii ani, vor traversa o nouă perioadă dificilă în existența lor seculară, cu toate consecințele negative care decurg din această posibilă realitate, pentru românii din zonă și pentru cei din întreaga țară. Deoarece, așa cum sublinia părintele protopop Aurel Nistor în perioada interbelică, „Problema românilor din Secuime nu e numai de interes local; ea ar trebui să fie problemă de stat, una și aceeași pentru orice cârmuire din fruntea țării. Ca să ajungă problemă de stat, trebuie mai întâi cunoscută și încă în toate laturile”.
De fapt, după cum știm, la fel ca și oamenii, comunitățile umane, se formează, se dezvoltă, unele dăinuiesc, iar altele îmbătrânesc și unele chiar dispar, fenomen care a căpătat proporții alarmante în România postdecembristă, în cazul localităților rurale, dar și al comunităților românești din localitățile etnic mixte din județele Covasna și Harghita. Stoparea acestui trend negativ, depinde în principal de câțiva factori, printre care, din punctul nostru de vedere, se află evoluția contextului geopolitic internațional, modul în care vor gestiona problemele specifice zonei instituțiile administrației publice centrale, sprijinul acordat comunităților românești din cele două județe de către românii de pretutindeni, și, nu în ultimul rând, eforturile proprii ale fiecărei comunități românești din zonă și voința acestora, pentru a prelua exemplele de bună practică ale societății civile actuale și de a aplica principiul practicat cu succes de înaintași, cunoscut sub deviza „prin noi înșine”.
În spiritul adevărului, trebuie să recunosc faptul că, în paginile volumului, puteau să fie mai pe larg abordate slăbiciunile comunității românești din Sfântu Gheorghe, în rândul cărora se află slaba participare la viața comunității și „oarba neunire”, întreținută de apartenența la diferite partide politice.
În același spirit, cartea este o pledoarie convingătoare asupra necesității schimbării radicale a comportamentului liderilor maghiari aflați perpetuu la guvernarea locală, față de românii numeric minoritari în zona de referință.
Așa cum am subliniat, pentru perioada contemporană, volumul conține unele omisiuni, cauzate de accesul anevoios la anumite categorii de informații. O parte din aceste omisiuni, vor fi îndreptate, în paginile ediției a doua a lucrării, revăzută și adăugită, iar celelalte, cu siguranță vor fi abordate, mult mai bine, în viitoarele lucrări redactate de tânăra generație de cercetători.
La finalizarea în bune condiții a volumului de față, se cuvine să aduc cuvenitele mulțumiri tuturor celor care m-au sprijinit, într-un fel sau altul, în toți acești ani. Ei sunt foarte mulți și de aceea voi reveni pe larg, cu proxima ocazie. Până atunci, menționez cu respectul cuvenit, pe ierarhii Eparhiei noastre, ÎPS Ioan, azi Mitropolit al Banatului și pe PS Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, Secretariatul General al Guvernului României, prin Serviciul Dezvoltare Comunitară, Tipografia Magic Print din Onești, director general Maria Dohotaru, foștii colegi de la Arhivele Naționale Covasna, îngrijitorii ediției, bunii mei colegi Erich Mihail Broanăr și Ciprian Hugianu, tânăra cercetătoare Tatiana Scurtu care a asigurat corectura textului, statornicii colaboratori care m-au sprijinit în activitatea de documentare și redactare a lucrării: soția, Felicia Lăcătușu, regretatul istoric clujean Vasile Lechințan și bunul nostru prieten prof. Vasile Stancu, precum și pe toți cei care, cu multă generozitate au furnizat informații despre foștii și actualii lor colegi de muncă.
Nu în ultimul rând, mulțumesc Bunului Dumnezeu, medicilor, preoților și tuturor celor care au fost solidari cu mine, în momentele dramatice prin care am trecut, în toamna anului 2019, când am fost infectat cu virusul COVID 19. Tuturor, Dumnezeu să le răsplătească solidaritatea creștină și omenia, asigurându-i de veșnica mea recunoștință și a familiei mele.
Mulțumesc organizatorilor lansării volumului, în spațiul generos al Muzeului Spiritualității Românești de la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe – Paraclis Episcopal: Despărțământul ASTRA Covasna-Harghita, doamnei vicepreședinte Maria Crețu Graur, pr. Ioan Marin, gazda și moderatorul activității, precum și interpretul frumoaselor pricesne, distinșilor colegi care au prezentat volumul: prof. univ. dr. Ioan Vlad, prof. dr. Costel Cristian Lazăr, prof. Rodica Pârvan, cercetător Tatiana Scurtu și prof. Mihai Trifoi, tuturor participanților și, nu în ultimul rând, iubiților mei nepoți Natalia și Cezar-Ioan Vișniuc Lăcătușu, părinților lor, Laurențiu și Ioana și profesoarei Monica Opra, pentru momentul pianistic oferit, în finalul unei manifestări de autentică cultură românească desfășurată în programul Zilelor Sfântu Gheorghe, ediția 2022.
De asemenea, mulțumesc din suflet numeroșilor intelectuali din zonă și din întreaga țară, care și-au exprimat susținerea față de propunerea prof. dr. Costel Cristian Lazăr, subsecretar de stat la Ministerul Culturii, potrivit căreia reprezentanții comunității românești din județele Covasna și Harghita să întreprindă demersurile necesare pentru ca subsemnatul să devină membru corespondent al Academiei Române.
Dr. Ioan Lăcătușu
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail