Titlul volumului „De la Pănade la Blaj” are o semnificație aparte în poezia lui Ion Brad (n. 1929). Două toponime – Pănade, nume de sat, cunoscut doar local; Blaj, nume de oraș cunoscut în țară ca important centru cultural-istoric. Titlu interesant! Asemenea titluri sugerează jurnale de călătorie, dar chiar pe coperta volumului se menționează „antologie lirică de Dan Mircea Cipariu”. Chiar și cititorii care au puține cunoștințe despre opera lui Ion Brad rezolvă repede „enigma” titlului. Pănade este satul aflat pe Târnava Mică, în apropierea Blajului, unde s-a născut și unde a copilărit poetul Ion Brad. Blajul, „Orașul Luminilor Ardelene” (Ion Buzași), este localitatea unde Ion Brad a deprins învățătură de înaltă carte.
Realizatorul ediției – un alt poet cu rădăcini în Pănade – este Dan Mircea Cipariu, președintele secției de poezie a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București. Volumul, apărut la Editura Buna Vestire din Blaj, în 2014, are un Cuvânt înainte de Ion Buzași. Selectarea poemelor a avut în vedere cele două teme fundamentale, Pănade și Blaj. Prin toate fibrele sufletului său, Ion Brad simte și trăiește efectiv, în poezie, copilăria și neamul său din Pănade, la fel cum trăiește nostalgic și cu pioșenie anii formării sale în școlile Blajului, acele „Fântâni ale darurilor” (p. 22).
Meleagurile Târnavelor mult și măiestrit evocate! De ce? Deoarece Pănade și Blaj constituie două pietre de temelie în viața și activitatea poetului născut la Pănade, acolo unde cu un secol și ceva înainte se născuse Timotei Cipariu (1805-1887), personalitate marcantă a culturii române, menbru fondator al Academiei Române etc.
Antologia nu delimitează strict poeziile ce fac referire la Pănade sau la Blaj. Nici un era necesar. Alcătuitorul ediției a considerat că este mai bine să ordoneze poemele cronologic, indicând, la finalul fiecărui text, anul când a fost elaborat, ceea ce este foarte important în redactarea unui studiu privind atelierul de creație al poetului antologat.
Poezia „Șapte coline . . ” însumează în mod exemplar cele două teme fundamentale. Eul poetic, conștient coborâtor din „satul ciparian”, împreună cu alți „setoși copii din satele bătrâne” a rătăcit „cândva pe toate șapte / Colinele ce-nalță Mica Romă. / Era un timp mai tânăr, de zi, dar și de noapte, / Când încă nu intrase istoria în comă.” A bătătorit același drum pe care a umblat Eminescu, când a venit să se închine „la Roma românilor”, „o clipă să-și îndemne spre adâncime gândul / Pe dealul ca o frunte superbă de-mpărat.”
„Copiii din satul Cipariului”(p. 69) și școlarii din „satele bătrâne” (Sâncel, Ciufud, Mănărade, Glogovăț), „din case cu opaițe, prin nopți adânci porniți” au învățat la Blaj „că ne rămâne / Ca turn înalt doar crezul de-a fi în veci uniți.” Referirile la istorie și la cultura Blajului, prezente, ca un fir roșu, în întreaga antologie, sunt evidente și în poemul „Șapte coline” (dedicat lui Dan Mircea Cipariu). Adăugăm, la cele de mai sus, toponimele istorice: „Dealul Furcilor” văzut „peste apa Târnavei, spre munții / Scăldați în sânge și în tragedii”; apoi „Dealul lui Iancu”, „Câmpul Libertății”, apoi Catedrala Blajului, ce „o falnică armată / De mucenici te ține pe umeri, sub pământ.”
În microcosmosul „colțului de pământ” cu bine cunoscutele dealuri ce „sunt munții copiilor”, unde „hotarele erau necunoscute”, unde „spinii nu erau moi, / Ne scrijeleau cu sânge picioarele”, copilul de odinioară trăise macrocosmosul, „numai satul era țara mea” („Colț de pământ”, p. 23).
Temă prezentă aproape obsesiv, mama „dusă timpuriu”, după ce dăduse viață la șapte copii, este înfățișată ca ființa dragă ce simte în suflet dorința ca fiul cel mare să-nvețe carte: „Ea-mi povestea de vechii uriași, / Ea cu desagii mi-a ținut învățul / Bătând atâtea drumuri către Blaj.” (p. 17) Din mai multe poeme se creionează portretul mamei. Exemplificăm: „Aceste aspre mâini ce ne-au lăut, / Ce-au hărnicit și secera și sapa” (p.16), „Ascunse nouă, copiilor, / Lacrimile mamei, curate ca soarele, / Săpau pe sub dealuri, adânc, / Izvorând în fântâni” (p. 47); „Să mă întorc cu veacul îndărăt / La pragul ce-l treceai și tu pe lume, / Cea mai frumoasă mamă dintre Mume” („Cea mai frumoasă”, p. 84) Menționăm că, în zonă, mama era numită „mumă”, iar bunica era „mamă”.
Toposul satului Pănade este prezent cu Târnava, Ulița popii, Dealul bisericii, Dealul Crucii, țintirimul, „așezare / În care vechiul sat s-a tot mutat” (p. 32) sau „raiul de pruni înfloriți peste mormintele sfinte” (p. 74).
Sentimentul dezrădăcinării, temă frecventă la poeții transilvăneni, este simțit acut „nici frații nu mai știu / De pașii mei ce-au rătăcit aiurea, / Că mă trezesc plângând într-un târziu / Precum un brad ce și-a pierdut pădurea” (p. 58)
Poetul își revendică originea artei sale poetice din locurile copilăriei: „acolo-n vii, am învățat ce-i versul / Când dam cu sapa urmărind un șir, / Când pentru mine ritmul și universul / Dormeau boltite peste-araci subțiri” (p. 17). Dealul Viilor din Pănade devine un axis mundi și este văzut retrospectiv precum Parnasul: „Acolo-n vii urc astăzi ca pe-un munte / Din care-mi văd, cu anii îndărăt, / Atâtea scumpe amintiri mărunte / Și viitorul drum al meu îl văd.” (p.18)
Intenționam să ne oprim asupra mai multor poeme care ne-au plăcut în mod special, dar considerăm că în spațiul restrâns avut la dispoziție, cele evidențiate până acum precum și lectura volumului sunt suficiente pentru a formula concluzia că Ion Brad este cel mai reprezentativ poet contemporan plecat de pe meleagurile Blajului. Conștiința valorii sale artistice o mărturisește încă din anul 1956, în poezia „Cântec scris pe-o frunză de nuc”, din care cităm ultima strofă: „Iar dac-o fi să zboare frunza-n lume, / Sunând arama ei târziu și-ncet, / Poate citind-o cineva va spune: Tot are și Târnava un poet!” Nu ne-am propus să evidențiem sugestivele imagini artistice, poate cu un alt prilej. Extraordinare sunt interogațiile retorice, ce îndeamnă la reflecție și luare-aminte, frecvent întâlnite în poezia lui Ion Brad.
Încheiem cu un îndemn al poetului ce poartă în suflet tradiția străbunilor: „Omule-pomule, / Nu pregeta, nu te sfii, / Toate-ale tale zi-mi-le! / Porți vechi tristeți întoarse-n bucurii – / După-nălțimea crengilor, / Adânci, îți cunosc rădăcinile!” („Rădăcinile”, p.33)
Luminița CORNEA
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail