Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Un imens rezervor al românităţii, pe cale de dispariţie
În lipsa unei evidenţe clare, statisticile neoficiale vorbesc de un efectiv al românilor pe mapamond de circa 33 de milioane de suflete, dintre care 13 milioane în afara graniţelor. Nu poate fi o exagerare din moment ce aproape 4 milioane sunt în actuala Republică Moldova, la care se adaugă alte 1,2 milioane exilaţi în fostul spaţiu sovietic, din Kazastan până în Siberia. Dacă la aceştia mai adăugăm circa două milioane de români emigranţi mai vechi, după cele două războaie mondiale şi alte 3 milioane emigranţi mai noi, după revoluţia din decembrie 1989, în căutare de muncă, mai rămân circa 2,5-3 milioane de acoperit şi care constituie sursa noastră de românitate din Balcani. În editorialul precedent am prezentat doar un episod important din viaţa românităţii balcanice, de la începutul mileniului al II-lea, care prin intermediul dinastiei asăneştilor, care a durat trei sferturi de veac, românii din sudul Dunării, mai precis cei din zona Munţilor Balcani, au făcut istorie. Poate că românii de la sud de Dunăre ar fi făcut istorie la scară şi mai mare, dacă în existenţa lor primordială pe aceste meleaguri ar fi fost ocoliţi de cele trei valuri de invazii de proporţii, care s-au abătut asupra lor: prima a slavilor de sud, în secolele V –VII ( e.n.), apoi a bulgarilor, la sfârşit de secol VII, şi a turcilor, începând de la 1396 până la 1878 şi, pe alocuri, în Balcani, până la Primul Război Mondial (1914-1918).
Dislocările din imensa arie străbună a tracilor sud-dunăreni s-au dovedit dure încă din faza invaziei slave, când au fost obligaţi să părăsească zonele cele mai fertile şi să se îndrepte spre dealuri şi spre munţi, ca apoi, la dispersarea lor să-şi aducă contribuţii majore atât bulgarii, veniţi, desigur cu alte pretenţii, dar şi turcii care au stăpânit Balcanii, preţ de peste cinci secole. Aşa s-au format mulţimea de mlădiţe de romanitate, cu posibilităţi reduse de comunicare între ele, astfel încât, aflaţi în convieţuiri diferite să îmbrace coloraturi diferite, singurele elemente de legătură fiindu-le conştiinţa romanităţii şi apoi a românităţii, exprimată viguros prin limbă, tradiţii şi obiceiuri. Aşa se face că dragii noştri sud-dunăreni au supravieţuit vicisitudinilor istoriei mai puţin ca români şi mai mult ca vlahi, aromâni, macedo-români, meglenoromâni, istroromâni, traco-iliri, denumiri mai mult date de alţii, tocmai pentru ca ramurile să poată fi rupte de trunchi, uscate şi apoi date uitării. Numai că,viaţa a dovedit că „tot ce-i românesc nu piere”, iar cel care a formulat acest slogan a plecat tocmai de aici, de la perenitatea viţei noastre de români.
Întrebarea care se pune este dacă mai sunt români prin Balcani. Răspunsul este da, numai că noi nu facem aproape nimic ca să le salvăm existenţa lor de români, iar cei în mijlocul cărora trăiesc fac eforturi imense ca să le şteargă urma prin asimilare totală. Drept dovadă, oficial sunt doar de ordinul a 500.000, conform unei estimări UE, în vreme ce faptic se vorbeşte de circa 3 milioane de români sud-dunăreni sub cupola a 27 de denumiri, din care oficiale, cele amintite mai înainte.
La începutul Evului Mediu, românitatea cunoştea trei ramuri: cea de daco-români în nordul Dunării, de vlahi în Munţii Balcani şi Rodopi, de macedo-români la sud de Munţii Balcani, în spaţiul Dinaric, adică sârbesc, grecesc şi albanez. Pe parcurs lucrurile au evaluat, fărâmiţările s-au înmulţit, ca acum să auzim de tot felul de denumiri, care să separe cât mai mult trunchiul de rădăcină şi ramurile de copac. Cert este că avem români în toate ţările balcanice, începând cu Bulgaria, continuând cu spaţiul iugoslav şi încheind cu Grecia şi Albania. În prezent vlahi mai există în regiunea Vidinului şi pe Valea Timocului, la graniţa Bulgariei cu Serbia, deci de ambele părţi ale graniţei. Macedo-românii sunt un nume mai nou, de la începutul secolului al XX-lea, dat de către un cercetător neamţ, care la rândul lor au fost şi ei împărţiţi în trei ramuri: megleno-români la graniţa dintre Grecia şi Bulgaria, în Munţii Rodopi, aromâni la sud de Munţii Balcani, în Macedonia, Albania şi Grecia, iar istro-românii în Peninsula Istria, la graniţa între Croaţia şi Italia. Aromânii vorbesc un dialect arhaic, din vremea când masa romanităţii a fost separată de către bulgari (începând din sec al VII-lea), dar stratul etnic al acestora este cel tracic, ca şi al daco-românilor.
Români sunt mulţi la sud de Dunăre, dar statele în care trăiesc au statistici foarte rigide în privinţa numărului lor. Aşa de pildă, autorităţile elene vorbesc de doar 25.000 de „ greci” vorbitori de vlahă. Institutul socio-lingvistic catalan din Barcelona estimează comunitatea aromânilor din Grecia la 200.000 persoane, în vreme ce a Asociaţia aromânilor din Grecia vorbeşte de 600-700.000 de suflete, iar alte surse ridică cifra la 1,2 milioane. Aromâni sunt şi în Macedonia, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria şi Albania. Dacă la recensământul din 1995 din Albania a reieşit că din întreaga populaţie de circa 3 milioane de albanezi 500.000 vorbesc aromâna şi s-au declarat aromâni, ne putem da seama de proporţia lor.
Conform documentelor istorice studiate, în Bulgaria şi Iugoslavia, şi mai ales în Serbia, ponderea cea mare o au daco-românii, cantonaţi în două mari bazine demografice: pe Valea Timocului şi în Voivodina. În limbaj sârbesc ei se numesc vlahi, pe Valea Timocului, şi români în Voivodina. Un fel de dezbină pentru a stăpâni. În vreme ce românii din Bantul sârbesc, circa 60.000, sunt recunoscuţi ca atare, celor circa 1,2 milioane de aceeaşi români nu li se recunoaşte etnia, fiind numiţi vlahi, ca grup etnic de origine necunoscută. De ce credeţi că ţările respective refuză să recunoască originea românească a acestor comunităţi? Pentru că prin aceasta şi-ar submina postamentul etnic şi economic al propriilor naţiuni, românii sub denumirile ştiute având o pondere de la 10 la 40 la sută din întreaga populaţie a ţărilor respective, cum este cazul Albaniei, Serbiei, dar şi al Greciei. În acelaşi timp, macedo-românii sunt recunoscuţi şi pentru rolul jucat în viaţa economică a acestora. Ca exemplu, în Serbia, pe valea Timocului românii trăiesc masiv în cel puţin 300 de localităţi, dintre care 20 de oraşe, Bor, Negotin şi Niş, fiind fieful lor de bază.
Vremuri grele au fost şi sunt în continuare pentru consângenii noştri sud-dunăreni. În ciuda faptului că Uniunea Europeană a elaborat Carta drepturilor minorităţilor, aplicată cu sfinţenie de către oficialităţile noastre în cazul maghiarilor, ţările balcanice amintite se fac că nu înţeleg despre ce este vorba. Ca urmare, românii din Balcani se luptă în continuare din răsputeri şi într-un mediu foarte ostil pentru nişte drepturi minimale pe care nu le primesc. Cu foarte mici excepţii, n-au încă şcoli şi biserici în limba lor, n-au emisiuni la radio şi TV, n-au presă şi multe altele, în vreme ce maghiarii noştri se lăfăiesc în de toate. Ciudată viziune a oficialităţilor noastre din vremea comunistă, dar şi de acum, care şi-au abandonat total confraţii, lăsându-i de izbelişte la îndemâna unui dur proces de asimilare. Dacă între anii 1862-1945 statul român din acea perioadă le mai avea de grijă, prin substanţiale ajutoare materiale şi financiare: construirea de şcoli şi biserici (în 1939 erau 150 de şcoli şi 50 de biserici, expropriate sub comunişti), acum nimeni nu le mai are baiul. Singura lor consolare este decretul-lege promulgat în 2007 de preşedintele Traian Băsescu, care priveşte recunoaşterea ca români a celor din afara graniţelor, indiferent de denumirea pe care o au în ţara în care locuiesc: vlahi, vlaşi, volohi, aromâni, armâni, cuţovlani, ţinţari, etc, în total 27 de asemenea apelative. Gestul este prea mic şi este mult prea puţin, un suport moral minimal, care însă nu le poate fi îndeajuns pentru a ţine piept puternicului val al asimilărilor care se abate ca un tăvălug pe întreaga întindere a Balcanilor, strivind sub povara acestuia daco-românismul sud-dunărean, ca mărturie peste milenii a unui neam statornic care, venit de niciunde, născut aici, a dominat centrul Europei, oferind acesteia lumină, civilizaţie statornicie, suportând în acelaşi timp povara grea a vicisitudinilor învolburatei istorii. Printre multele nimicuri de care clasa noastră politică se ocupă, cu obstinaţie în aceste vremuri de reaşezarea a forţelor continentale, moment foarte important pentru viitorul acestuia, ar fi cazul să gândim mai responsabil, la menirea noastră în acest spaţiu carpato-danubiano-pontic, pe care l-am dominat prin trecutul strămoşilor noştri, nu cu ghioaga în vânt şi asuprirea, ci stropindu-l cu sudoarea trudei şi sângele suferinţei noastre. E vremea redeşteptării noastre şi lucrul acesta nu trebuie deloc neglijat sau subestimat. (04.05.2014) (va urma)
Ioan Cismaș
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail