Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
Românismul, eşuat în braţele nepăsării?
În decursul îndelungatei noastre existenţe pe aceste meleaguri au fost numeroase momentele pe care le-am ratat tocmai pentru că, mereu dezbinaţi şi deseori cu capul în nori, românii n-au ştiut să fructifice avantajele istoriei. Adică, adeseori, n-am reuşit să ne adunăm pentru a fi „la ora şi la locul potrivit „ în ceasul marilor decizii. Această atitudine de nepăsare şi semi indiferenţă ne-a costat scump, motiv pentru care românii sunt consideraţi poporul şi naţiunea care au dat cel mai mare tribut pentru a-şi asigura existenţa. Cu alte cuvinte, pentru ceea ce avem astăzi, am plătit cu vârf şi îndesat. De aceea, fiecare palmă de pământ pe care o simţim sub picioarele noastre este îmbinată de sângele şi sacrificiul înaintaşilor noştri, care de multe ori şi-au irosit în van nu numai cu truda, ci şi cu viaţa, pentru repararea, fie a unor greşeli decizionale majore, fie pentru indiferenţa şi nepăsarea contemporanilor.
Deşi lecţiile pe care istoria ni le-a administrat de-a lungul veacurilor au fost dure, noi, românii, avem non calitatea de a fi superficiali şi de a uita repede, nefiind capabili să învăţăm din propriile greşeli şi cu atât mai puţin dintr-ale altora. De aceea, la noi istoria se cam tot repetă, fără a trage din ea învăţămintele care se cuvin. De fapt, cum să ţinem noi minte relele care ni s-au întâmplat acum o mie, cinci sute sau o sută de ani, din moment ce dăm impresia că am uitat aproape complet evenimentele tragice de la începutul anilor *90, copleşiţi de forţele obscure care lucrau de zor la demolarea dinăuntru a ţării, Ardealul nostru sfânt fiind prima victimă vizată. Au fost zile de mare coşmar şi cei care ne dădeam seama în ce situaţie ne aflam eram disperaţi pentru că în acel moment de dezintegrare a instituţiilor de apărare a statului, nu aveai pe ce te sprijini şi nici nu vedeam o forţă capabilă să ţină piept valului nimicitor.
S-a născut, în cele din urmă providenţiala Vatră Românească. O mişcare spontană, patriotică şi populară, care putea fi în cele din urmă o simplă vâlvătaie, un efemer foc de paie, dacă în fruntea ei nu şi-ar fi găsit locul oameni curajoşi şi de mare anvergură, un adevărat staff înţelept, şi mai ales dacă nu l-ar fi avut la cârmă pe inegalabilul Radu Ceontea, în persoana căruia au fost întruchipate toate virtuţile necesare uni lider carismatic, capabil să gestioneze cum nu s-a putut mai bine acele momente istorice atât de dificile şi de complexe. Pentru că în acei ani zbuciumaţi soarta României, posibil pentru decenii şi chiar secole se hotăra, nu atât la Bucureşti cât la Târgu-Mureş.
Gândindu-ne îngroziţi la ceea ce ni s-ar fi putut întâmpla atunci, în acele momente de mare confuzie şi în urma cărora am fi putut rămâne doar cu o felie da ţară, credem că românii nu vor şti niciodată să aprecieze la justa ei valoare rolul de atunci al Vetrei Româneşti în păstrarea integrităţii naţionale, şi nici al liderului de atunci, Radu Ceontea, de la a cărei regretabilă dispariţie se împlinesc, toamna aceasta şapte ani.
Din păcate, momentul acela istoric deturnat în cele din urmă, cu mari sacrificii în favoarea noastră, n-a putut fi fructificat până la final, datorită ingerinţelor şi slăbiciunii de neiertat a noii Puteri pentru care, şi atunci ca şi acum, apărarea interesului naţional este ultima datorie pe care o au în vedere. Acesta este şi motivul pentru care după 23 de ani de la evenimentele de atunci, problema sacră a integrităţii naţionale a devenit un fel de dezbatere de tarabă, lăsată la îndemâna oricui, mai ales a acelora care atunci, în 1990, vroiau desprinderea Ardealului de România. Iar dacă la acea vreme, când prin poziţia noastră fermă nu s-a reuşit, ei speră acest lucru acum, cu prilejul regionalizării, când instituţiile fundamentale ale statului par a fi în adormire, iar vocea Vetrei Româneşti este redusă la tăcere. Şi ne este foarte teamă că în cele din urmă vor reuşi în lipsa marelui Avram Iancu şi a celor de anvergura lui Radu Ceontea, meniţi „să mai frângă rangul celor ce Ardealul îl vor pustiu”. Aceasta pentru că, iată, nu mai avem patrioţi, iar românismul celor mulţi pare a fi intrat în zodia indiferenţei şi nepăsării. Românii au ajuns în situaţia de a nu mai crede în nimic şi a nu-i mai interesa nimic, darmite ce vor lăsa din această ţară, copiilor şi propriilor nepoţi. O cădere morală şi psihică la români cum nu s-a mai văzut, un potenţial secătuit, singura vlagă ce le-a mai rămas fiind puterea de a face pe manechinii electorali. În consecinţă, românii nu mai sunt capabili să se adune sub nici o formă. Nu numai că nu mai au nici un crez, dar pare să-şi fi pierdut busola. Nu mai ştiu să participe la evenimente memorabile, la cinstirea înaintaşilor, nu sunt capabili de acţiuni umanitare, să ia parte la demersuri în interesul comunităţii sau al naţiunii. De oferit, de participat, de acţionat este mai greu, în schimb de primit nu-i nici o problemă. Lucrul acesta l-au observat şi străinii. De aceea ne sunt foarte potrivite memorabilele cuvinte ale fostului preşedinte al SUA, John Kenedy, care amintea americanilor: „Nu întrebaţi doar ce face America pentru voi. Întrebaţi-vă ce faceţi voi pentru America.”
Sentimentul acesta de totală deznădejde, de neîncredere în virtuţile proprii, extrem de demobilizator, este foarte periculos pentru o naţiune care îşi caută propria identitate. De aceea el trebuie stopat, iar educaţia şi autoeducaţie au un rol primordial în această direcţie.(26.06.2013) (va urma)
Ioan Cismas
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail