Ieri la orele prânzului am primit o veste minunată de la prietenul şi colaboratorul nostru, sociologul dr. Ioan Lăcătuşu. El ne-a anunţat că monahul Atanasie Floroiu – care de ani buni trăieşte în mica familie a călugărilor de la Schitul românesc „Prodromu” de pe Muntele Athos – originar din judeţul Covasna, mai precis din satul Băcel, a devenit stareţul vestitului lăcaş de cult. Domnia sa îl înlocuieşte astfel pe venerabilul părinte Petroniu Tănase, care a trecut de 90 de ani.
Pentru orice credincios covăsnean o asemenea noutate nu poate decât să bucure, fiindcă astfel şi micul nostru judeţ din Curbura Carpaţilor are în Inima spiritualităţii ortodoxe (care este Muntele Athos) un demn reprezentant.
Să mai spunem că ilustrul personaj este fratele părintelui Nicolae Floroiu, care slujeşte la Valea Mare, pe amândoi subsemnatul cunoscându-i încă de pe când nu purtau haine preoţeşti. Sunt o mulţime de amintiri legate de cei doi, pe care le voi prezenta în reportajul de faţă.
O vară de neuitat
…Era într-o vară toridă în urmă acum vreo 15 ani când am ajuns la Salonic. Aşa cum se întâmplă destul de rar în viaţă, hazardul îţi hărăzeşte câte o aventură la care nici nu sperai. Nişte amici braşoveni stabiliţi în Grecia la care am stat câteva zile, m-au invitat într-o seară la Recepţia prilejuită de deschiderea Consulatului Român de la Salonic. Nu aveam cu mine hainele tocmai potrivite pentru o recepţie simandicoasă, dar cu ajutorul garderobei amicului m-am putut prezenta onorabil.
Acolo l-am văzut pentru prima dată pe părintele Petroniu: un om apăsat de povara anilor, ascetic, cu o barbă mare, albă, aidoma sfinţilor din icoane. Cineva mi-a spus că este stareţul Schitului românersc “Prodromu” (“Înainte Mergătorul”) de pe Muntele Athos.
Atâta mi-a trebuit. Toată seara nu m-am mai deslipit de lângă dânsul. La despărţire l-am rugat să-mi înlesnească şi mie o vizită în acel loc tainic, despre care citisem atâtea. Un tărâm greu accesibil multor muritori de rând şi total inaccesibil… femeilor! Aşa este regula, numai cei din stirpea bărbătească având acces pe insulă. Şi asta numai după îndeplinirea unor formalităţi birocratice.
Acte peste acte
Ne aflam prin anii ’95. Luasem cu greu viza pentru Grecia, doar pe bază de invitaţie. Deci nici vorbă de facilităţi U.E. şi trecerea frontierei cu…buletinul ca acum. Numai că s-a ivit un impediment administrativ major, până la obţinerea biletelor de vapor. Mi s-au cerut o nouă viză, dar pentru… Athos, plus un certificat prin care să fac dovada că sunt de rit ortodox! Mă rog, formalităţi ce au durat nu mai puţin de trei săptămâni.
În sfârşit, a venit ziua cea mare. Am plecat dimineaţa din Salonic la ora 6,00 cu un autobuz prăfuit, plin de muncitori agricoli, care se uitau la mine ca la un…străin (ce şi eram). Nu aveam decât o mică geantă de voiaj, fiindcă mi se permitea să stau doar patru zile. Mi se atrăsese atenţia asupra ţinutei sobre, aşa că din “gazetar de loisir”, devenisem un fel de “monk”. După vreo patru ore am ajuns chiar la ţanc la vapor. Era cât pe ce să-l pierd. Am constat la coborârea în…portul liliputan – e mult spus port – de fapt un ponton, că nu mă aştepta nimeni, aşa cum stabilisem la Consulat în urmă cu aproape o lună.
Doar mă înţelesesm ferm cu părintele Petroniu să vină cineva să mă conducă, deoarece era cale lungă, arşită mare şi drumul necunoscut printr-o pădure de pini. Părintele uitase pur şi simplu de mine! Între timp vaporul plecase. Noroc că m-am orientat văzând că apare un soi de “Gaz”, vehicul de teren rusesc, care mergea la Marea Lavră.
O mare aventură
Mi-am amintit puţin limba lui Puşkin, făcându-mă înţeles. Călugării ruşi m-au luat în hârbul lor decapotabil, model 4X4, fiindcă altminteri maşina nu se putea căţăra pe drumurile abrupte şi prăfuite. După vreo jumătate de oră de hurducăieli m-au debarcat, arătându-mi cu mâna spre o direcţie necunoscută, undeva, peste un deal. “Vezi, că sunt vipere pe aici, alaltăieri a fost muşcat un călugăr neatent şi a murit!”, m-a atenţionat şoferul.
Halal încurajare, vai de capul meu! Am plecat la drum cu chiu, cu vai pe o căldură de 35 de grade, mort de spaimă. Şi sete. Doar Dumnezeu mi-a călăuzit paşi de nu m-am rătăcit, aşa că pe la ora patru după-amiază zăresc în vale, pe malul mării zidurile unei impunătoare mănăstiri. Nu era un biet schit cum crezusem, ci o frumoasă şi mare construcţie de cult.
Muntele Athos fiind teritoriu grecesc, nu s-a acceptat termenul de mănăstire, “Prodromu” având mereu statut de schit, deşi arată minunat. Locuiau acolo la data vizitei mele în jur de 30 de vieţuitori, unii călugări, altii nu, majoritatea în etate. Dar veniseră şi câţiva tineri, dezamăgiţi în dragoste, unul dintre ei fiind chiar cititor ale sfaturilor mele de suflet din revista “Ecran Magazin”, publicaţie care cunoştea în acei ani o mare glorie, având tirajul record de 650.000 de exemplare la o apariţe. Cel mai mare tiraj din România post-decembristă.
În poarta schitului stătea pe o bancă cine şedea? Însuşi stareţul. M-a privit curios, abia atunci şi-a amintit de mine. Eram ud leoarcă de transpiraţie, rupt de oboseală, prăfuit şi puţin…supărat. Părintele Petroniu mi-a urat senin “Bun venit” şi m-a invitat la o dulcea şi un pahar de apă rece. A fost cea mai bună licoare băută în viaţa mea…
Mi-a arătat chilia unde aveam să dorm trei nopţi, spunându-mi că seara la ora zece urma să merg la rugăciune. M-am spălat şi nemâncat, am adormit buştean. Nu ştiu cât timp a trecut, dar am auzit bătăi în uşă, fiind poftit la slujbă.
Viaţă monahală
Mă aşez într-o strană şi privesc la cei câţiva călugări care se roagă la lumina discretă a câtorva lumânări şi candele cu untdelemn de măsline. Ritualul a ţinut până în zori, cei care intonau cantecele psaltice schimbandu-se mereu, dupa o rânduială bine stabilită.
A două zi am intrat “în program” ca şi ceilalţi slujitori ai schitului. După slujba, ne-am dus in trapeză să luăm micul dejun. Mai frugal, nu se putea: câteva măsline, puţină brânză, o bucată de pâine şi o cană cu lapte. La prânz a fost un…”festin” şi mai modest: pilaf călugăresc (se putea altfel?), peşte, branză, iaurt, nelipsitele măsline. Pentru mine ca “journalist special guest” s-a adus şi un pahar de vin. Masa se serveşte discret, nimeni nu comentează ceva. Doar un călugar citeşte netulburat din “Vietile Sfinţilor”, suit într-un fel de amvon.
Am deprins rapid rânduielile, fiindu-mi ghid monahul Atanasie Floroiu, un om foarte priceput la toate – mai ales la tehnică – care aflând că sunt braşovean şi lucrez la ziar în Sf. Gheorghe s-a bucurat foarte. Când am înţeles la rându-mi că e de fel din Băcel, ne-am găsit cunoştinţe comune, inclusive pe…fratele său de sânge, Nicolae Floroiu. Acesta venise într-o vreme cu gândul să rămână şi el la Athos. Însă a realizat că avea altă menire, urmând a-L sluji pe bunul Dumnezeu în ţară, în micul judeţ Covasna. O noapte întreagă se rugase la Icoana Făcătoare de Minuni, supranumită “Prodromiţa”, pentru limpezirea gândurilor. Dimineaţa un episcop grec i-a spus: „Lasă mănăstirea. Tu ai altă chemare: eşti bun să slujeşti într-o parohie”. Şi aşa i s-a întrezărit viitorului preot Nicolae Floroiu, adevarata sa menire.
Patru zile de neuitat
…Am rămas doar patru zile pe Muntele Athos. Într-o atmosferă monahală tihnită, evlavioasă, dar ascetică. De jur împrejur e numai munte şi mare. Aici nu există curent electric, drumuri asfaltate, Coca Cola şi hamburgeri. Ca atare, nici nu vin cohorte de turişti gălăgioşi. E linişte şi pace ca la Facerea Lumii.
Cu o seară înainte de plecare, constatând, probabil, că am avut un comportament decent, părintele Petroniu m-am chemat în Biblioteca schitului şi mi-a pus: “Fiule, îţi fac o mare favoare. Uite aici faimoasa «Cazanie a lui Varlaam», mitropolitul Moldovei, carte românească de învăţătură de la 1643. Poţi să o mângâi şi să o răsfoieşti!” Mi-a oferit şi Cartea de Onoare în care am semnat, fiind al 169-lea vizitator care a avut marea cinste a se iscăli. I-am mulţumit călduros nonagenarului stareţ, urându-i zile liniştite, în depină sănătate. A zâmbit cu bunătate şi m-am gândit că nu o să-l mai văd niciodată…
Am plecat împăcat dintr-o lume cu totul aparte, sperând că nu am tulburat cu nimic viaţa duhovnicească a micii comunităţi româneşti de pe Muntele Athos. M-a condus de data aceasta cu maşina la vapor monahul Atanasie-din-Băcel (cum îmi plăcea să-l alint), cel care mi-a fost la “Prodromu” sfătuitor şi, aş îndrăzni să-l numesc, chiar prieten.
***
… Acum la ceas de bucurie, îi adresăm prin intermediul ziarului de acasă noului stareţ Atansie Floroiu cele mai calde felicitări, ştiind că pe umerii săi apasă o mare respondabilitate. Dar are toate calităţile spre a izbândi.
Doamne ajută!
Horia C. Deliu
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail