Aflându-mă în „amurgul vieţii”, trec prin diferite stări ale sufletului. Când scriu aceste rânduri aud două glasuri din locuri necunoscute. Unul zice: „Din fundul adâncului am strigat către Tine, Doamne: Doamne, ascultă plânsetul meu, pleacă urechea Ta la rugăciunea mea. Dacă cercetezi fărădelegile mele, cine va îndrepta privirile Tale? Însă aproape de Tine este milostivirea şi îndelunga iertare”. Altul zice: „Te lăudăm, o Dumnezeule! Te binecuvântăm: Sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu! Cerurile şi pământul sunt pline de slava Ta”.
*
Şi noi vom ajunge acolo de unde se ridică acele plângeri sau aceste cântece de slavă? Noi unde vom fi? Cine ne va spune: Fericiţi morţii care mor în Domnul! Câţi mai sunt oare? Răspunsul necredincioşilor îl cunoaştem: Tot ce trăieşte trebuie să se nimicească (Sigmund Freud). Ce înţeles ar mai avea, în acest caz, cuvintele: „Am pus în faţa ta viaţa şi moartea… Alege!”, dacă omul nu poate alege decât moartea? Cum am mai înţelege cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Legea Duhului de viaţă în Iisus Hristos m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (Romani 8, 2). Ce-ar mai însemna cuvintele Evangheliei: „Cu adevărat vă spun, că cel care crede în mine are viaţă veşnică” (Ev. după Ioan 6, 47)?
*
Dacă toată înţelepciunea acestei lumi ar arăta că în „Om” există „nemurirea” numai ca un „principiu”, că acest principiu ar trăi şi într-o altă lume în care ar fi păstrate aceleaşi legi ca aici pe pământ, dacă din tot farmecul pe care această viaţă ni l-a dat nu va rămâne nimic, am fi fericiţi dacă din nimic ar rămâne „nădejdea” că Omul are un Dumnezeu în ceruri. Oricât voi încerca să trăiesc ca un filozof, voi prefera să mor ca un creştin.
*
Noi vom muri! Dacă această tristă condamnare nu-i spusă cu seninătatea credinţei, va fi auzită şi simţită pretutindeni. Asfinţitul de soare, vântul de toamnă, floarea ofilită, firul de păr alb vor fi ca nişte presimţiri. Orice om când vede că se apropie sfârşitul vieţii se teme şi se nelinişteşte de lucruri care nu-l tulburau înainte din cauza vârstei sau a neştiinţei. Plin de bănuieli şi de teamă îşi aminteşte de toată viaţa sa, dacă n-a făcut rău cuiva. Cel care, în judecata purtării sale, îşi găseşte viaţa plină de nedreptăţi n-are odihnă liniştită. Pe care nu-l mustră conştiinţa are alături de el o plăcută nădejde (Platon, Republica – Cartea I, cap. III).
*
Moartea liniştită ne-o putem închipui altfel: „Deodată Thaisa se ridică în sus. Ochii ei de violete se făcură mari; şi, cu privirile pierdute, cu braţele întinse spre colinele depărtării, ea vorbi cu glas limpede şi curat: Iată razele eternei dimineţi. Cerul se deschide. Văd îngerii, prooroci şi sfinţi. Doi serafimi vin spre mine; se apropie, oh, ce frumoşi sunt! Văd pe Dumnezeu!” (Anatole France, Thais).
Preot Ioan Tămaș Delavâlcele
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail