Își dedică viața slujirii Lui Dumnezeu, dar și slujirii patriei. Fiind preot al Garnizoanei Sfântu Gheorghe, şi-a urmat camarazii în misiuni din zone de război, îngrijindu-se de sufletele acestora, în situații delicate în care lupta era atât exterioară, cât și interioară.
”De fiecare dată când reușeam să transform suferința în bucurie, deznădejdea în speranță, oboseala în energie, egoismul în altruism, de atâtea ori am fost fericit”, ne-a spus preotul Ioan – Costin Cucu, referindu-se la momentele frumoase din viața sa profesională, în cadrul unui interviu pe care ni l-a acordat și pe care vi-l prezentăm astăzi.
– Părinte, aș dori să începem acest interviu rugându-vă să ne spuneți când și cum v-ați dat seama că vă doriți să deveniți preot!
– Din copilărie mi-am dorit lucrul acesta, tatăl meu fiind un exemplu deosebit pentru mine. Niciodată nu ne-a constrâns… nici măcar nu ne-a sugerat să facem acest lucru. A venit totul natural, deși puteam să îmbrățișez mai multe profesii, puteam să fac performanță în mai multe domenii, mi-am dorit foarte, foarte mult să devin preot!
– Care a fost traseul pe care l-ați urmat, ce v-a determinat să alegeți să fiți preot militar?
– Am avut mai multe abordări, puteam să îmbrățișez mai multe profesii, după cum spuneam, totul fiind axat pe vocațional. Am avut o binecuvântare de la Dumnezeu, să fac mai multe lucruri vocaționale, am încercat să le grupez, să-mi ofer mie un orizont… ceea ce faci cu plăcere este cel mai bun lucru pe care poți să ți-l oferi. De acolo începe o cavalcada întreagă pentru descoperirea sinelui și pentru valorificarea unicității pe care o ai ca dar suprem.
Cum am devenit preot militar? Pot să spun că profesia m-a ales pe mine. Eu am ajuns la un moment dat, așa cum era obiceiul, să fiu militar în termen și am avut cu această ocazie foarte multe lucruri de învățat, printre care și faptul că trebuie să te motivezi foarte puternic atunci când vrei să faci ceva. Mi-a plăcut să fiu silitor, să citesc cât mai mult, să învăț cât mai mult, descoperind, în armată, după adolescență, partea aceasta mai solicitantă a vieții. Pentru mine, motivația e câștigată pe baza experiențelor și mai grele și mai ușoare din timpul stagiului militar și atunci am spus că vreau să-mi ofer ceva în viață și a fost, să zic așa, “viciul” meu să lupt mai mult pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce cred. Am reușit la facultate, pentru că atunci trebuia să tot încerci, ani la rândul, fiind concurență foarte mare pe foarte puține locuri la nivel național, pentru profesia asta, iar armata mi-a oferit o motivație foarte puternică. Mi-am dorit lucrul acesta foarte mult și am știut cum să abordez viața, să o iau de piept și să ajung unde am vrut să ajung, adică să fiu student la teologie și să-mi valorific vocația. Armata, pe atunci era lungă, grea și a fost pentru mine o încercare a vocației și de aceea le mulțumesc celor care m-au cizelat și mi-au dat șansa să mă exprim și de multe ori închideau ochii la faptul că peste tot, în toate documentele, eu scriam că vreau să mă fac preot – și atunci era o problemă, înainte de Revoluție (…). Prin întâlnirile acestea ale conștiințelor, ale sufletelor se transmit unele lucruri pozitive de la unul la altul. Oamenii aceia m-au descoperit pe mine ca om și faptul că religia nu înseamnă ceea ce li se prezenta lor și eu am descoperit viața și am putut să abordez partea aceasta a devenirii mele pe tematica aceasta religioasă, teologică dintr-o perspectivă viabilă, practică și până la urmă, generoasă. Când am plecat din armată, nu credeam că mă voi reîntoarce după câțiva ani. Am fugit la cărțile mele și mi-am închipuit că am scăpat (…). Unii oameni mă vedeau ca fiind potrivit pentru profesia asta. (…). Profesia m-a căutat pe mine, până m-a găsit (…). Am vrut să fug de armată, de greutăți și totuși acolo, mi-am dovedit nu numai că mi-am realizat chemarea ci chiar mi-am făcut datoria onorabil foarte mulți ani. Aprecierile celor pe care-i slujesc sunt la un nivel pe care eu pot să îl garantez, pentru care le mulțumesc lor și lui Dumnezeu.
– Asistența religioasă în Armată a fost întreruptă pentru o perioadă, fiind reluată după anul 1995. Vă numărați printre primii preoți militari selectați pentru cariera militară. Cum a fost perioada de după reintroducerea asistenței religioase în armată?
– Asistența religioasă în Armată fusese întreruptă după al Doilea Război Mondial, cu multe probleme… Dacă tot m-a adus Dumnezeu pe acea cale pe care eu o refuzasem la un moment dat, până la urmă s-a dovedit calea mea, deci trebuia să fac ceva. Redeschiderea drumului asistenței religioase în armată a fost anevoioasă – știam asta de la un vechi preot militar, părintele Oniga Pompei, care fusese pe front și care ne-a spus, uitându-se nostalgic la noi, prima promoție: ” Calea voastră va fi mai grea decât a fost a noastră la război”. Adică, e foarte greu, în ziua de astăzi, să convingi omul și societatea aceasta formatată, preambalată, de rostul credinței, de rostul relației noastre cu Dumnezeu și cu noi înșine și cu semenii… adică să ai o perspectivă generoasă. Și nu poți să o ai, dacă nu ai iubire (…). A fost și este o misiune solicitantă, dar care-ți oferă satisfacții pe măsură, asta este clar, că orice angajament, cu cât este mai solemn, mai puternic, mai deschis și mai sincer, îți aduce mulțumire însutită, zic eu. Oamenii sub arme, oamenii care sunt atât de solicitați și viața lor este transformată pentru a deveni ostași, a deveni militari, luptători, au nevoie și ei de partea aceasta de refacere sufletească, de căldură, de împăcare. Omul este într-o permanentă căutare și de multe ori are nevoie de cineva care să îl ajute să treacă peste o încercare, peste o problemă care îi apare în viață. Mai ales când ești un om special, ai nevoie și de un angajament oarecum mai special. Nu spun că preoția pe care o facem noi ar fi mult deosebită față de cealaltă, dar oricum, are specificul ei și ai nevoie de resurse mai mari. De aceea, am încercat să facem lucrurile, discret și decent, o performanță, să putem răspunde câtor mai mulți militari, în tot felul de problematici cu care ei se întâlnesc, în ceea ce privește profesia, familia, comunitatea, și așa mai departe. (…) Am avut și multe încercări (…). Nu ne plângem, pentru că dacă ne plângem înseamnă că deznădăjduim. Trebuie să mergem mai departe, să convingem multe minți de rolul nostru și de unde până unde mege acest rol și de ce avem nevoie de instrumente de lucru în acest statut al preotului militar. Oamenii așteaptă de la tine multe, dar mijloacele prin care să acționezi sunt relativ puține. Dacă m-aș duce tăvălug în mintea cuiva, dacă i-aș chema, i-aș strânge pe oameni cu goarna la slujbă, m-aș nega pe mine. Nu poți să faci pastorație decât așteptând pe fiecare dintre ei să realizeze în cugetul lor, în mintea lor, necesitățile pe care le au și să fii deschis total astfel ca la momentul oportun să intervii în viața fiecăruia.
– Spuneați că nu diferă foarte mult activitatea unui preot militar de cea a unui preot paroh. Care sunt deosebirile în ceea ce privește activitatea pe care un preot o desfășoară într-o unitate militară și cea pe care un preot o desfășoară într-o parohie?
– În primul rând, statutul juridic diferă. Ca la toți militarii, îți sunt restricționate anumite drepturi, deci oarecum, poți să faci mai puține lucruri, ceea ce este normal. Inclusiv, oficiul de paroh nu îl are preotul militar (….), nu are parohie. Comunitatea lui locală este garnizoana. De ce? Ca să nu interfereze teritorial. Noi slujim militarilor din Armată și familiilor lor. În al doilea rând, preotul militar trebuie să fie disponibil în orice clipă să își ia tot ce are necesar și să plece într-o misiune. La parohie e altfel, preotul este hirotonit, numit, pe seama unei comunități bine determinate, pe când preotul militar își ia ranița, dacă e nevoie de el, și trebuie să plece oriunde. După aceea, în al treilea rând, noi, din punct de vedere administrativ – militar, ne subordonăm comandantului, iar din punct de vedere canonic față de episcopul locului. Deci, sunt mici diferențe. Ca preot militar trebuie să ai oarecum o disponibilitate mai mare, să atingi niște condiții, fizico–medical vorbind, ca să poți să faci față și trebuie să te descurci cu resursele puse la dispoziție de instituția militară.
”Nu poți să slujești nici la oaste, nici Lui Dumnezeu, fără disciplină”
– Aș dori să vă rog să ne spuneți mai multe despre relația dintre aceste două instituții: biserică și armată. Ce au ele în comun? . .
– În primul rând, disciplina, pentru că nu poți să slujești nici la oaste, nici Lui Dumnezeu, fără disciplină, disciplina consimțită, zic eu. Eu am dovedit, în condiții de război, că cea mai bună disciplină este cea în care omul își pune sufletul pentru aproapele său. Automatismele sunt inerente și necesare într-o astfel de profesie precum cea militară, dar atunci când ai de partea ta această disciplină autoconsimțită, imbatabilă, poți să mergi până la îndeplinirea de 100% a misiunilor și s-o faci cu omenie. Despre războaie, despre oameni, despre mediul acesta atât de special se spun multe, și în literatură și în societate, dar multe premise de la care pornesc aceste evaluări sunt false. Adică, trebuie să îi cunoști cu adevărat pe oamenii aceștia ca să poți să îi apreciezi la reala lor valoare și trebuie să le dai aripi, zic eu. Trebuie să existe profesionalism, trebuie omul să rămână om, pentru că războiul e cumplit și schimbă fața întregii umanități. Cel care este cel mai hotărât să apere pacea este militarul, pentru că el știe foarte bine ce înseamnă războiul. Trebuie să supraviețuiești ca individ, dar nu cu orice preț, adică nu ești chiar de capul tău, pentru că simți unitatea celor din jur când ești în situații limită și uneori nimic nu te poate scoate de acolo decât intervenția celor din jurul tău și modul în care îți gestionezi resursele, modul în care reacționezi la factorii stresanți, modul în care reușești să treci peste. Nu pentru toți există această chemare, de aceea există specificitatea acestei profesii (…). Se produce o apropiere foarte puternică pe baza disciplinei, pe baza calităților atât individuale cât și de grup; există o ierarhie, o comandă – pentru că principiile sunt foarte clare și așa și trebuie să rămână. Necesitatea amândurora (n.r. a Bisericii și a Armatei) este foarte clară, există chiar și o rivalitate, dacă mi se permite, nu neapărat în sensul formal, ci în sensul că fiecare dintre aceste instituții te îndeamnă să devii din ce în ce mai bun, nu e chiar o concurență. În primul rând, concurezi tu cu tine însuți, ca să scoți ce e mai bun din tine, după aceea, acest lucru bun din tine trebuie să îl oferi celorlalți. Mai este un lucru pe care îl promovează și Biserica și Armata: spiritul de jertfă, mai greu de înțeles în societatea actuală (…). În luptă resursele noastre sunt mobilizate total și pentru unii dintre noi, să recunoaștem și să respectăm, consumate iremediabil. Nu judecăm, însă oamenii, efectiv nu își dau seama de ce e necesară armata, de ce este necesar ca noi să luăm parte la aceste misiuni internaționale, de ce e nevoie de un preot acolo. Problema e că o anumită cazuistică nu o poate rezolva decât un preot. Așa cum este nevoie de medic, de camaradul de lângă tine, așa cum e nevoie de administrație, de contabilitate și așa mai departe, este nevoie și de preot…
– Și cred că, cu atât mai mult, în acele zone de conflict, când lupta se dă și în exterior și, probabil și în suflet, în interior…
– Absolut. Am stat șase luni în Afganistan, poate pare o nimica toată, însă pentru șase luni acolo, m-am mai pregătit încă șase luni acasă, ca să fiu din toate punctele de vedere apt, adică să nu-mi pun camarazii în dificultate, chiar preot fiind, chiar nepurtând armă. După misiune, ca să-mi revin la matca mea, iar am folosit un timp destul de serios (…). Faptul că ești condensat acolo într-o atmosferă presantă, stringentă, în fiecare zi îți consumă resursa. Este o diferență față de al doilea Război Mondial și un angajament într-un conflict asimetric, adică nu știai unde și cine ne sunt adversarii, plus că te influența extraordinar soarta oamenilor de acolo. Am învățat să regândesc întreaga viață și prosperitatea unui om…, mă gândesc întotdeauna la cât de neputincioși erau respectivii civili de acolo, la faptul că exista o gravă problemă umanitară (…). Erau atât de obișnuiți cu răul încât perspectiva lor înspre bine era foarte, foarte mică… era ca o lumânare ce abia pâlpâia.
Alături de militari, în misiuni internaționale
– Cum a fost când ați plecat pentru prima oară într-o astfel de misiune ? Vă rog să ne spuneți mai multe despre misiunile internaționale la care ați participat alături de militarii români!
– Nu poți să te desăvâșești în profesia asta dacă nu ajungi în situații reale, în zonele de conflict, deși sunt destul de complicate și situațiile reale la pace. Prima dată, în 2002, am fost într-o misiune internațională în Balcanii de Vest, în Bosnia. A fost un fel de acomodare, nu a fost o misiune de foarte mare durată, a fost o misiune prin care vedeam cu ochii mei ce se poate întâmpla și îmi ofeream resursele mele sufletești camarazilor care acționau într-o situație destul de complicată, am văzut ”fața războiului” pentru prima dată. Este greu pentru un profan să înțeleagă sau să simtă sau să aprecieze ce înseamnă un conflict, care sunt problemele majore după un conflict, cum se soluționează un conflict. Atunci m-am pregătit, în prima misiune în Balcanii de Vest.
– Cât ați stat acolo?
– Nu am stat foarte mult. Am stat vreo zece zile…chiar în perioada sărbătorii de Paști, în 2002. Am făcut foarte mulți kilometri mergând pe la toate subunitățile Armatei române de acolo, am cunoscut localnicii, am văzut în ei și speranță și disperare și nerăbdare și toate fețele unei țări în război… Noi, ca români, ne legăm puternic de aceste sărbători, de aceste tradiții și avem nevoie de o refacere a legăturii cu Cosmosul nostru, cu obiceiurile noastre.
– Ne spuneați că în Afganistan ați stat șase luni. Spuneți-ne, vă rog, mai multe despre acea misiune.
– În Afganistan am ajuns în anul 2003, în iulie, și am stat până în 2004, în ianuarie. Nu vreau să se înțeleagă că e un lucru imposibil sau provocator… Pentru un militar, este o normalitate, pe care trebuie să o abordezi serios, din toate punctele de vedere ca să îți poți face treaba fără să afectezi activitatea cuiva sau viața civililor de acolo, care totuși, trebuie să rămână într-o zonă de decență și discreție (…). Multă lume se uită la viața militarilor ca la o viață îngrădită de secrete. Nu este chiar așa. Oamenii au nevoie de decență și de discreție în domeniul acesta, ca să rămână ei înșiși, pentru că e multă muncă, mult antrenament, până ajungi să ai niște competențe, să îți cultivi niște competențe absolut necesare în mediul acesta și trebuie să te menții acolo pe baza decenței, discreției. Primele misiuni internaționale au fost un pic mai delicate, în sensul că armata română nu mai fusese implicată în astfel de misiuni, de anvergura aceasta.
– Dacă doriți, vă rog să ne spuneți mai multe despre viața preotului militar pe front, despre greutățile întâmpinate.
– M-am pregătit pentru aceste greutăți. Ce înseamnă greutăți? În primul și în primul rând, faptul că, în câteva ore, ajungi dintr-un univers pe care îl cunoști foarte bine, de lângă familie, parcă pe altă planetă și trebuie să fii pregătit pentru asta. Ai ajuns acolo și încerci imediat să cunoști realitatea locului, te integrezi acolo și ești permanent deschis. Noi militarii nu numim aceste aspecte chiar ”greutăți”. De fapt, greutățile, așa cum le văd eu, încercările pe care un om le are nu sunt altceva decât partea aceea de cizelare a caracterului. Trebuie să ajungi într-un stadiu de bucurie adus de aceste misiuni. În ce sens? Trebuie să ajungi să te bucuri că ai putut să mergi și să faci bine acolo unde era împământenit răul, să faci pace acolo, unde era război, să aperi și valorile tale naționale, dar și niște principii universale umane, să aperi viața. Este greu să spui că ești războinic și te duci să aperi viața, dar asta este. Un soldat se gândește că în primul rând îi apără pe cei de acasă. În ceea ce privește greutățile…faptul că ești departe de familie, e de ajuns…să stai câteva luni sau chiar ani departe de familie…Altă greutate? Să te adaptezi unui program foarte alert. Organismul tău trebuie pregătit pentru a putea răspunde unui program foarte alert. Un coleg spunea foarte bine: ”Soldatul când este în misiune, dacă trebuie să doarmă și nu îi e somn, el trebuie să doarmă, dacă trebuie să mănânce și lui nu îi e foame, trebuie să mănânce; dacă este obosit și el trebuie să meargă mai departe, trebuie să meargă mai departe”. Pe baza unor automatisme generate, trebuie să răspunzi și să îți faci treaba acolo, astfel încât nimic și nimeni să nu fie prejudiciat în îndeplinirea misiunii, să nu stai în calea cuiva, să îl încurci, trebuie să îți faci datoria, pur și simplu. Asta nu e o greutate. E mult efort, multă jertfă, sacrificii, dar eu nu le numesc greutăți. Tocmai acestea te ajută să mergi mai departe. O problemă era comunicarea cu familia, mai ales în primele misiuni, care erau mai austere. Nu existau mijloace tehnice, între timp s-au mai îmbunătățit lucrurile. Am învățat cu toții să depășim aceste încercări, a crescut coeziunea, solidaritatea. Am vorbit de disciplina consimțită, nu ?! (…). În campanie, acolo unde e mai greu, unde îți lipsesc multe, îți lipsește familia, îți lipsește de multe ori odihna, îți lipsește una sau alta, îl ai pe camaradul de lângă tine, care te înțelege. Ajungi să te înțelegi cu el doar din priviri, te îmbrățișezi când pleci în misiune, te îmbrățișezi când vii din misiune, te saluți când mergi la masă, când vii de la masă și lucrurile capătă o altă dimensiune, o altă valoare.
Fiecare dintre noi este dator ca acolo unde ne așează Dumnezeu, să facem ceva excepțional, pentru că, de fapt, ce rost are să fii unic pe planetă, din toate punctele de vedere, dacă unicitatea ta nu e în serviciul celorlalți, într-un anumit fel? Eu văd așa: atmosfera zilelor noastre de astăzi este nejustificat apăsătoare. Infinit mai multe probleme și necazuri au alți oameni din lumea aceasta. Suntem obișnuiți să ne întoarcem doar către noi înșine, egoiști, să vedem doar necesitrățile noastre. Ni se cultivă, de multe ori, dorința de a avea, și de fapt, omul are nevoie de relativ puține lucruri. Omul pradă mai mult decât îi este necesar ca să trăiască (…). Trebuie să mergem în înțelegerea noastră acolo unde nu este ușor să pătrunzi, dar este absolut necesar (…)! Trebuie să ajungem ca o viață să o îndreptăm și să îi dăm dimensiunea de destin, să o ducem spre împlinire.
– Care era situația lăcașurilor de cult ortodoxe existente în zonele în care ați fost în misiune? Existau biserici construite anterior de militari?
În campanie, locul în care se face asistența religioasă, clar are un caracter provizoriu. Nu s-au edificat acolo biserici, asta și din respect față de localnici. S-au construit din placaj, din lemn, și așa mai departe, lucruri care să îți ofere un spațiu cât de cât adecvat. Am slujit într-o astfel de bisericuță, construită de colegii care au fost înaintea noastră. Nu avea geamuri, dar în ea am putut să slujesc. Mă adăposteam în respectiva capelă, ori de câte ori aveam problemele mele, veneau și colegii mei și era o oază de liniște într-un vacarm extraordinar. Acea bisericuță era recunoscută și de aliați și frecventată și de soldați aparținând celorlalte armate disclocate acolo; se vedea de departe, era luminată și semnalizată ca protecție civilă, era un lucru deosebit. După aceea, bineînțeles, misiunile au căpătat o mai mare amploare, partenerii ne-au ajutat și s-a construit, în Afganistan, o biserică, tot din lemn și placaj, dar mult mai încăpătoare, cu arhitectură.
În prima misiune în care am fost (n.r. – în Balcanii de Vest), beneficiam de capelele colegilor de la celelalte armate, dar existau în bazele prin care a trecut, diferite spații, clădiri, containere, locuri unde omul să-și mai plece capul și să-și facă o rugăciune, să se reculeagă, să mediteze și așa mai departe. Este absolut necesar… trebuie să rupi ritmul câteodată, când ești foarte, foarte ocupat și stresat.
– Care a fost cel mai frumos moment din viața de preot militar?
– Au fost multe momente frumoase, deosebite. Nu aș putea aminti acum doar unul. De ce au fost momente multe și frumoase? Pentru că m-am mobilizat în acest sens. Cum spune și în Sfânta Scriptură: mama înainte de a naște, se îngrijorează pentru că știe că va trece printr-o suferință, intră în travaliu, poartă acea suferință pentru sine și pentru o nouă viață, dar după ce a născut, uită tot, își ia copilul în brațe și îl pune la sân. Așa e și cu misiunea aceasta pastorală…Sunt multe momente frumoase, dacă nu ar fi acestea nu știu ce m-aș face. Probabil că deznădejdea ar fi pus de mult stăpânire pe sufletul meu. Important e să fii deschis. De fiecare dată când reușeam să transform suferința în bucurie, deznădejdea în speranță, oboseala în energie, egoismul în altruism, de atâtea ori eram fericit. Și mulțumesc lui Dumnezeu că nu au fost puține acele momente. Nu e ca la un campionat și nu ajungem să luăm medalii de aur, de argint sau de bronz, dar e covârșitoare plata care ți se întoarce. Nu trebuie să ai grijă că te va dărâma suferința sau încercarea, boala sau moartea. Dumnezeu îți va împlini neputința și îți va dărui atâta bucurie pe cât sacrificiu ești tu capabil să faci.
– Dar oare suntem conștienți de acest lucru, astăzi, când totul se întâmplă atât de repede, când încercăm să ne găsim scopul în viață și să ajungem la el?
– Cred că problema noastră este exact aceea de a ne fixa țintele. Ne fixăm de multe ori ținte false: o casă, o mașină nouă, un concediu extravagant sau orice alt lucru. Eu nu zic că nu este permis. Este permis…să visezi, e chiar o datorie, la un moment dat, dar trebuie să fim foarte atenți la ceea ce ne dorim de fapt în viață. Majoritatea oamenilor nu știu nici cum să atace viața. Dacă vrei să ai mulțumirea sufletească, personală, trebuie să știi că trebuie să treci, până la această mulțumire, prin niște momente nu foarte plăcute, dar trebuie să treci cu demnitate, respectându-ți principiile, semenii, pentru că dacă nu îi respecți, ți se vor întoarce împotrivă. Din această cauză, omul modern, rătăcește mult, consumă inutil niște resurse care nu sunt inepuizabile și dacă le consumă banal, va avea o existență banală. Ajungi la concluziile acestea abia dacă îți examinezi cu sinceritate și seriozitate viața. Da, ai libertatea și chiar datoria să visezi. Dar la ce visăm? Care sunt, de fapt, valorile pe care vrem să le ducem mai departe sau să le împlinim? (…) S-a discutat și se discută despre cuantificarea necesităților creștinilor din România. Nu înțeleg de ce vrem să aducem în derizoriu un mod de viață? Creștinismul este un mod de viață. Unii spun că este o religie între alte religii. Pentru mine este un mod de viață! Este supremul mod de viață pentru mine, după supremul exemplu: Hristos, așa îl văd eu (…)!
– Dacă nu ați fi ales să deveniți preot, spre ce profesie v-ați fi îndreptat?
– Am avut o propunere să rămân în mediul academic și mi-aș fi dorit, într-adevăr, pentru că aveam un respect deosebit pentru profesorii mei. Mi-aș fi dorit și am lucrat chiar și ca profesor la un moment dat (…). Dacă nu mă făceam preot, probabil că dascăl aș fi ajuns…unul mai neconvențional. Am avut chiar câteva ore și pe la universitate… țineam un curs de istoria și filosofia religiilor. Eu consider că pentru a-ți valorifica partea universală a educației nu poți să treci așa ușor peste niște lucruri care au început acum multe mii de ani și să nu realizezi că pe baza unor principii de atunci, păstrate și confirmate, s-a dezvoltat întreaga umanitate și actualitatea noastră. Ești neînțelept, cel puțin, să vrei să schimbi niște lucruri care deja confirmate. Pornește de la lucrurile acelea și mergi mai departe (…). E foarte simplu să refuzi, de multe ori, ceea ce te deranjează. E chiar în firea omului. Dar poți să evaluezi clar ceea ce te deranjează? Poți să eviți toată durerea, toată suferința? Da, se încearcă, dar omul, fără oglinda eșecului, unde ajunge? (…). Trebuie să fii pregătit pentru toate, trebuie să știi că prin aceste încercări, neputințe, limitări nu treci de unul singur, ci treci cu ajutorul lui Dumnezeu și că, dincolo de ele există, te așteaptă ceva luminos.
Promotor al tradițiilor
– Știu că sunteți implicat în promovarea tradițiilor românești și că dumneavoastră coordonați și activitatea artistică în cadrul Cercului Militar. Aș dori să ne spuneți mai multe despre activitatea pe care o desfășurați în acest sens.
– Când eram adolescent, am absolvit cursul de canto la Școala Populară de Artă și eram foarte absorbit de muzica clasică. La maturitatea drumului vieții mi-am dat seama ce bogăție de tradiții populare, extraordinare prin autenticitatea lor, mai avem (…), și atunci am hotărât să sprijin cât pot aceste nuclee de tradiții autentice. Expresia e largă, dar mă refer la partea autentică (…), pentru că nici aici, în domeniul artistic, tradițional, nu s-au reparat lucrurile, în sensul păstrării autenticității mesajelor în arta populară, în muzica populară românească, în tradiții. Este certificatul nostru de naștere. Dacă îl aruncăm undeva, va mai știi cineva peste ani ce am însemnat noi pentru umanitate? Da, nimeni nu zice să rămânem închistați numai și numai în tradiții, în muzica populară românească, dar ce e al nostru și e unic în umanitate merită să piară neglijat? (…).
Colegii mei au participat la sfârșit de săptămână la un festival organizat în scopul păstrării tradițiilor, la Bistrița. La prima ediție a acestui festival, în 2010, acceptasem voluntar să preiau sarcina aceasta la Cercul Militar (n.r. –coordonarea activității artistice), deși la început oamenii nu erau obișnuiți ca un preot militar să coordoneze această activitate. Apoi au apreiat actul artistic pe care l-am prezentat, pentru că le-am cerut colaboratorilor, autenticitate. Participăm la acel festival de la prima ediție și le-am spus atunci colaboratorilor să dea ce știu ei din moși – strămoși, iar ceilalți participanți și mulți dintre coordonatori au apreciat extraordinara autenticitate a dansurilor, a portului, a manifestărilor de acest gen. Adevărul este că a fost destul de dificil. După trei, patru, cinci ani, nu numai că și-au îmbogățit repertoriul, dar s-au creat zeci de formații. Trebuie să-i scoți pe oameni din însingurarea lor pentru că ei nu-și dau mereu seama din prima de valoarea lor. Trebuie să îi însoțești pe cale. Cam asta facem și preoțește vorbind, îl însoțim pe om pe cale. Trebuie să îl însoțești pe cale până la o vreme; îl însoțești până capătă capacitatea de a –și găsi calea și de a merge pe cale, fără să-i desființezi personalitatea. Așa a fost și cu aceste ansambluri (…). La Cercul Militar am încercat să sugestionăm orice activitate care impune o comunicare, mișcare, ieșirea în societate.
În ziua de azi, omul modern stă pe tabletă și se cam înstrăinează de sine însuși și de ceilalți, dar iată că nu s-au demonetizat obiceiuri, tradiții sau alte activități aici, la noi (…).
– Vă mulțumesc foarte mult! În final, dacă aveți un mesaj pentru covăsneni…
– Să citească…să citească și printre rânduri. Dacă vreți lumină, căutați lumina!
A consemnat Ana Alina Costache
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail