„De Buna Vestire, cu Frăția Ortodoxă și românii din Covasna, în bisericile ce strigă după lumină, după ușile deschise de creștini. La Malnaș Băi, Aita Seacă și Valea Zălanului, jud. Covasna. Acolo unde mai nimeni nu mai știe să vorbească și să se roage în limba română, venim noi, din celelate zări ale Covasnei, ale întregii țări. Acolo unde strămoșii sunt singuri pe pământ și mulți în morminte și Cer, vom răspunde mereu Prezent, mai ales la greu. Pas cu pas, sat cu sat, loc cu loc de martiri și eroi, reconstruim paradigma românească. Este o datorie și un privilegiu totodată să atingem cele mai adânci răni ale Neamului, să le mângâiem prin rugăciunea și Prezența noastră. Cu pace si hotărâre. Vrem Pace pe acest Pământ, si tocmai de aceea reafirmăm, mereu si mereu, neîncetat, identitatea noastră națională oriunde și oricând. Cu noi au fost pe aceste meleaguri oamenii Frăției Ortodoxe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, condusă de Dan Ciprian Grăjdeanu, ca de obicei umăr lângă umăr cu românii din Covasna si Harghita, români din Brețcu, Sfântu-Gheorghe, Făgăraș, Brașov, Târgu-Secuiesc, Ozun, București. Frați lângă frați, cu vrednicul părinte Serafim de la Malnaș Băi si Valea Zălanului în frunte, care a săvârșit Sfânta Liturghie împreună cu părintele Macarie de la Biserica cu Hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântu Gheorghe. Părintele Marin, de la Catedrala din Sfântu, ne-a atins tuturor inimile cu un minunat concert de pricesne, glasul Sfinței Sale răsunand atât de frumos și puternic în biserica de la Malnaș. ” – Mihai Tîrnoveanu.
Mi-am început articolul în acest mod atipic, pentru că postarea dr. Tîrnoveanu , de pe pagina sa de facebook, mi s-a părut cel mai clar răspuns pentru cei care consideră încă inutile aceste acțiuni și pentru a vă introduce pe cei care ne urmăriți și citiți cu interes, în atmosfera zilei de 25 martie 2019. Zi în care, de Buna Vestire, români veniți din jud. Covansa și din alte județe ale țării, ne-am adunat „de bună voie și nesiliți de nimeni”, la chemarea Domnului pe Calea Neamului, pentru a ne cununa cu aceste răni neștiute ale țării, și a depune și-n aceste biserici aflate în locuri uitate parcă de lume, și de răutățile ei, jurământul credinței noastre de iubire și la bine și la rău.
Toate aceste acțiuni au un scop bine definit, și nu sunt făcute la voia întâmplării, ele având în totalitate și încrederea, dar și binecuvântarea P.S.Andrei – Episcopul Covasnei și Harghitei, căruia îi mulțumim pentru aceste roade împărătești, care au darul de a ne menține în poziția de drepți, măcar pe unii dintre noi. Așa cum îi mulțumim și președintelui Asociației „Calea Neamului”, dr. Mihai Tîrnoveanu, cel care în marea lui dragoste față de acest neam, face ce face și află de neputințele, deznădejdea ori lacrimile vărsate în tăcere prin rugăciuni, de semeni ai noștri care-și duc traiul prin zone neprietenoase, abandonați de statul care nu doar pare, ci este de-a dreptul paralel cu realitatea din satele de prin Ardeal, unde românii nu trăiesc, ci supraviețuiesc la limita și bunăvoința autorităților locale.
În confirmarea celor spuse mai sus, voi reda spre final și o parte din predica părintelui Serafim, preot paroh peste vreo sută de suflete la Biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Malnaș-Băi. Predică ținută după săvârșirea liturghiei, alături de părintele Macarie din Sfântu Gheorghe, la biserica din Valea Zălanului, al cărui hram este pe 25 martie, de sărbătoarea „Bunei Vestiri”.
Valea Zălanului este un sat care aparține de comuna Malnaș, fiind în Munții Baraolt, la întâlnirea pădurilor Aitei Seci și ale Zălanului, pe șoseaua Sfântu Gheorghe-Baraolt.
O localitate locuită cândva și de români veniți să muncească la fabrica de sticlă despre care nu am cunoștință dacă mai există sau nu. Important de știut fiindcă biserica a fost ridicată de acești muncitori în anul 1895, conform site-ului „Creștin Ortodox.ro” în care am găsit fapte bine de știut pentru cei interesați de soarta românilor din acest sat, unde mi s-a spus că acum nu mai locuiește niciun român…
„În 1896, biserica din Valea Zălanului era filie la parohia Aita Seacă, fiind construită din lemn și acoperită cu țiglă în stare bună. Pe „frontariu altarului” erau trei icoane, un turn, un clopot și avea cimitir propriu. Arhiva parohiei a fost distrusă în decursul vremii și din păcate nu se poate reconstitui viața bisericească a românilor din Valea Zălanului. Din cronica parohiei Bățani aflăm că la 31 mai 1936, de Rusalii, s-a sfințit un clopot și o troiță, donate de Școala normală din Buzău, în prezența a peste 60 de elevi și profesori de la aceasta școală. Secția cu predare în limba română a școlii primare de stat a fost urmată de 32 de elevi din familiile: Preda, Blega, Farcas, Barabas, Crăciun, Cadar, Moruta, Pustai.
În 1930, în Valea Zălanului erau 198 de credincioși. Biserica de lemn, în formă de corabie, există și astăzi la marginea satului, ocrotind mormintele foștilor ei credincioși.
Sub povara timpului, biserica veche de lemn s-a prabușit în anul 1973. Prin grija preoților Ioan Cucu și Aurel Gugu, cu sprijinul financiar al epitropului Farkas Ștefan a fost înlțată o noua biserică, locașul fiind sfințit în 1976 de Mitropolitul Mladin al Ardealului.
În perioada interbelică a funcționat școala mixtă cu secție în limba română. La începutul sec. al XX-lea, românul Mihail Suciu din Valea Zălanului, numai trecând la religia romano-catolică a fost admis ca plutonier jandarm, sub numele de Szöcs Mihály, fapt edificator pentru înțelegerea procesului de maghiarizare ce a avut loc în sat și în întreaga zonă. Datele demografice arată brusca scădere a numărului credincioșilor după septembrie 1940, în epoca de tristă amintire a Dictatului de la Viena.”
Proces de maghiarizare care continuă și astăzi, când aflu cu surpindere că la ora actuală în Aita Seacă mai există doar trei români, care poartă nume ungurești, și un mormânt ridicat în memoria ostașilor români uciși în septembrie 1944 de unguri, mormânt străjuit îndeaproape de biserica ridicată în 1928, an scris cu cifre mari chiar deasupra intrării.
Biserica de pe Valea Zălanului este așezată pe un umăr deal, ca o mărturie a ortodoxismului, în „Ținutul Maicii Domnului”, cum frumos l-am auzit spunând despre aceste meleaguri aproape părăsite, lăsate mai mult în grija Domnului decât a statului, pe părintele Serafim. El însuși o mărtuie vie a faptului că prin post și rugăciune, se poate păstra o curățenie sufletească, se poate trăi într-o stare de sfințenie, exact cum spune și scriptura :„Privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului”-Matei 25, 13. În aceste vremuri de mare tulburare sufletească, în care doar cine nu vrea, nu vede războiul psihologic care se duce nu doar pentru destrămarea Țării, ci și a bisericii, a credinței – singura armă folositoare în toate grelele încercări istorice prin care a trecut poporul nostru.
Căci ce poate avea un efect mai devastator între frați, fie ei de aceeași etnie sau nu, decât să semeni dezbinare prin necredință ori neiubire? Prin trădarea nu doar a unor principii morale care erau de mare preț cândva, ci și prin punerea la îndoială a valorilor, a idealurilor naționale pentru care alții și-au dat viața. Și vă mărturisesc că în fața mormântului ridicat în memoria românilor uciși la Aita Seacă de invazia ungară din 1944, m-am simțit nu doar neputiincioasă, ci și rușinată pentru momentele de fugă în care am stat uneori precum struțul cu capul în nisip pentru a nu vedea, a nu auzi. O stare deplorabilă în care se află mulți români. O stare indusă de cei care știu că atunci când unui popor îi spui că nu e bun de nimic, că istoria nu e cea pe care o știau ei, că valorile pentru care alții au murit nu mai sunt valabile, că biserica este doar un storcător de bani, că principiile sănătoase de altă dată, sunt depășite, că a-ți iubi țara până la sacrificiu de sine e demodat, și câte și mai câte, poporul acela devine imun la lovituri, așa cum își doresc mai marii tarabelor, unde se hotărăște nu doar soarta țării, ci și a lumii. Și da, știind aceste lucruri, am putea ușor închide ochii și a accepta… Și poate mulți rămași fără conștiința de sine prin aparateneța la acest popor, chiar asta fac. Noi cei rămași cu acea flacără în piept, care se numește iubire de țară, credem că merită toate eforturile pentru a reaprinde pe unde se poate sau pentru a menține această flacără de veghe.
Desele chemări pe Calea Neamului, tocmai asta m-au învățat. Să ard, și din flacăra aceea să dăruiesc o scânteie și altora care neaflându-se într-un țarc de lupi, lâncezesc în propria lor comoditate. Primesc tot veninul care li se servește zilnic, adormiți de sintagma „astea-s vremurile”. Îndrăznesc să spun că vremurile mai sunt și așa cum ni le facem noi, sau cum lăsăm să se întâmple să fie, fără a avea atitudine. Putem dormi și comenta de pe margine sau ne putem arunca în vâltoare, convinși fiind că prin hotărâre și demnitate se poate schimba ceva. Așa cum prin acțiunile organizate în jud. Covasna și Harghita, dr. Mihai Tîrnoveanu, prin invitația de a merge pe Calea Neamului, asta a făcut, ne-a trezit din somnul care naște monștri. Și ei sunt din ce în ce mai fioroși, pentru că ai noștri reprezentanți, fie ei locali, zonali, sau ai țării, dorm sau ne vând, și puțini, foarte puțini mai sunt cei care au demnitatea de a se opri din rosul ciolanului și a pune umărul pentru ridicarea neamului din mocirla ignoranței în care ne aflăm.
„Chiar dacă nu uităm tragediile prin care a trecut poporul român, trebuie să plantăm florile iubirii, ale recunoștinței”
Întreaga zi a fost presărată cu minunatele cântări religioase și patriotice ale celor de la Frăția Ortodoxă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe care ne-au încântat în biserică, ne-au răscolit la mormânt, pentru a ne întări apoi prin cuvintele care-au rămas să ne amintească mereu de jertfa eroilor față de memoria cărora avem o datorie sfântă „Să apărăm cu râvnă Ortodoxia/ Şi-acest pământ, de Sfinţi şi de eroi!”, să nu uităm că :„Avem o Țară unde au stăpânit odată/ Vitejii daci, bărbaţi nemuritori/ (…)Avem atâtea lacrimi şi prigoane/ Că ne e plin pământul de martiri./ (…) Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,/ Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;”
Am avut parte de oameni minunați alături de noi, și vreau în mod special să amintesc prezența preș. Formului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș, domnul Marian Știopu, despre care am aflat chiar de la dumnealui că este autorul mutării osemintelor din groapa comună a soldaților români uciși, descoperiți în anul 2003 într-o movilă de pământ din apropierea cimitirului de la Aita Seacă. Câțiva ani mai târziu, împreună cu alte personalități ale orașului Sfântu Gheorghe care au sprijinit această acțiune de la început, în 2008, cu binecuvântrea Î.P.S Ioan Sălăjan, a fost ridicat și monumentul odată cu restaurarea bisercii. De menționat un fapt demn de laudă, în mormântul din curtea bisericii se odihnesc șapte soldați români și unul neamț al cărui nume este trecut pe cruce, ca o dovadă a faptului că resentimentele nu-și au locul când conștientizezi că poate și pe el îl aștepta cineva acasă…
Alături de noi am avut mai multe personalități importante ale comunității românești din orașul sfântu Gheorghe, care au adus și daruri pentru biserică. Tot cu daruri a venit și doamna Elena Ciobanu, o susținătoare destoinică a acțiunilor Asociației Calea Neamului și nu numai. O surpriză a fost și prezența domnului Mihai de la București, tatăl gemenelor care ne-au uimit la spectacolul CER de la Brețcu, în urmă cu ceva timp.
O evocare emoționată a fost ținută de părintele Ioan Tămaș Delavâlcele, care a slujit o perioadă în parohia de la Aita Seacă, prin care ne-a îndemnat la iubire, la iertare, „chiar dacă nu uităm tragediile prin care a trecut poporul român, trebuie să plantăm florile iubirii, ale recunoștinței. (…) E o altă lume acum. (…) Să nu lăsăm să fie semănată ura, pentru că cele două comunități trăiesc împreună.”
Nu este de neglijat nici cuvântului preș. Frăției, Dan Ciprian Grăjdeanu, care a îndemnat la implicare în toate acțiunile care au loc pentru că „suntem datori atunci când se ridică un steag pentru Neamul Românesc, să fim alături de cei care-l ridică, chiar dacă suntem doi, trei. (..) Pentru că „cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi Neamul său, nu va fi învins niciodată”.
Mai hotărât ca niciodată, dr. Mihai Tîrnoveanu a rostit câteva cuvinte în fața mormântului, după ce mai întâi s-a depus o coroană de flori, de parcă ar fi rostit un jurământ: „Nu vom uita nici o picătură de sânge, nici o luptă, nici o jertfă, nici o rugăciune rostită pe acest pământ, indiferent câți de mulți vor fi sau sunt dușmanii noștri! Nu vom putea fi învinși niciodată! Căci oastea noastră din pământ s-a ridicat spre cer. Sunt milioane de morminte, milioane de cruci, de moși și strămoși care ne apără și ne veghează de lângă Hristos. Acolo-i Neamul Românesc. Aveți nădejde! Niciodată, noi, ca popor, nu vom putea fi învinși!”
În fața unor asemenea vorbe, a cântecelor care-au răsunat până în văzduh, în fața copiilor foarte atenți la tot ce s-a spus, nu poți decât să te rogi ca aceste semințe intrate pe furiș în sufletul lor în această zi de Bună Vestire, să dea rod într-o zi și peste ani și ani, când noi nu vom mai fi, să preia ștafeta și să ducă mai departe demnitaea Neamului Românesc.
„Să nu încercăm să ascundem sub obloc, lumina! ”
Închei cu frumoasele cuvinte ale părintelui Serafim rostite după săvârșirea liturghiei la Biserica cu hramul „Buna Vestire” din satul Valea Zălanului, care mi-au rămas în suflet ca o adiere de Sfânt Duh, cuvinte care m-au răvășit, dar m-au și întărit.
„Cum să numim oare această zi? O zi de trezire? O zi a conștientizării amorțelii în care ne aflăm? O zi de mângâiere ori toate acestea la un loc? (…)
În orice cenușă se află sigur cel puțin și o scânteie aprinsă. Cei care au venit astăzi la noi, sunt căutătorii de scântei, dar și aprinzătorii de scântei. De multe ori în timpul slujbei am simțit că inima mi-a luat foc, nu doar că a mai zvâcnit. (…)
Iubiți creștini, noi ne-am format creștini și români în același timp. De 2000 de ani și-au dat mâna aceste două lucruri. Să nu le lăsam să se piardă! Nu se pot despărți. Dacă se despart, e vai de poporul nostru că se stinge prin avort! Și așa, e vai de el că ne rămân școlile goale, că nu mai avem soldați la granițe! Că nu mai are cine să mai aprindă candela credinței în suflete. (…)
Să nu fim prudenți până la lașitate! Să nu încercăm să ascundem sub obloc, lumina!
Să nu uităm că vom răspunde la judecată pentru câtă lumină am aprins în jurul nostru! Prin faptele noastre, prin lașitatea noastră, prin tăcerea noastră. Cum spunea părintele Iustin Pârvu, „batem țepușe adânci în sicriul ortodoxiei și a României”.
Să nu se întâmpe aceste lucruri, iubiți credincioși! Copiii noștri, vedeți și d-voastră cât sunt de murdăriți începând de la școală…de multe ori chiar și acasă intră diavolul prin ușile încuiate în casele lor, și le murdărește sufletele de pe internet.
Vom răspunde, iubiți credincioși, dacă nu ne punem și noi sufletul și umărul pentru ridicarea neamului din mocirlă și păcate! Vom răspunde, iubiți credincioși, dacă vom fi doar oameni de rugăciune, nu și de acțiune!
Ștefan cel Mare a apărat Moldova cu sabia în mână dreaptă și cu crucea în mâna stângă. Adică trebuie și rugăciune, da și acțiune. Împreună vor face minuni pentru vecii vecilor. Amin.”- părintele Serafim, Malnaș Băi.
Am plecat în suflet cu pricesnele părintelui Marin de la Catedrala din Sfântu Gheorghe. Cu privirile de îngeri ale copiilor, curățenia lor, sfințenia lor, a părinților, bunicilor și a celorlalți enoriași prezenți, care m-au uimit și cu purtarea lor aleasă, plină de dragoste, prețuire, smerenie, dar mai ales cu imaginea întregului grup îndreptat spre altar către bunul lor păstor, spre a primi Sfânta Împărtășanie. Fapt ce se întâmplă săptămânal, sau zilnic, după nevoința fiecărui suflet, după cum avea să aflu de la o enoriașă care a încercat să mă lămurească ce-i cu acea spovedanie simplă din timpul slujbei, de unul două minute în fața altarului, văzându-mă așa nedumerită. Cu un așa vrednic păstor, am convingerea că micuța comunitate românească va rezista oricăror încercări, schimbări ori alte intemperii.
Le mulțumim pentru calda primire, pentru ospitalitate, pentru bucatele alese despre care am spus că sunt cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată, pentru că în ele am simțit pusă multă, multă iubire. Singurul sentiment nobil care nu se sfârșește nici după moarte, după cum prin jertfa Lui, ne arată în fiecare zi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a cărui Iubire veșnic dăinuie și va dăinui.
Căci la început a fost Iubirea, adică Dumnezeu care a creat cerurile şi pământul, apoi Soarele și stelele, pentru ca și noi la rândul nostru, prin forța iubirii să putem mișca măcar câteva firicele de nisip de pe rănile semenilor noștri sau de pe trupul Țării.
Mihaela Aionesei
Târgu Secuiesc
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail