Cu ani în urmă exista în România un tren numit ESPERANTO, denumire care înseamnă „cel care speră”. Și într-adevăr atunci mai speram…, mai speram că lucrurile se vor îndrepta în bine și în ceea ce privește transportul feroviar, însă știm cu toții ce-a urmat… și în ce situație ne găsim în prezent…
Foto: Silviu Ipătioaei- M.d.C
Natura ne uimește mereu prin varietatea formelor sale și prin capacitățile neobișnuite pe care le au viețuitoarele: una merge înapoi, alta schimbă rapid direcția, una aleargă foarte repede, alta de-abia se târăște, una sare, alta se camuflează etc. Ei bine, se pare că și omul face la fel încercând să imite natura. Într-una din zilele trecute urmăream la televizor o emisiune despre trenuri, și printre altele era prezentat un experiment francez referitor la un tren de mare viteză care atinsese 570 km/h, ceea ce ni se pare de-a dreptul fantastic, dacă ne raportăm la trenurile din România, care în loc să alerge ca leopardul o iau înapoi ca racul. Unii spun că în trecut trenurile românești circulau cu o viteză mai mare decât în zilele noaste. Ziceam și noi că aceștia vorbesc din rea voință, dar din nefericire trebuie să le dăm dreptate, căci CFR-ul scârțâie rău… N-ar fi frumos să criticăm fără a exemplifica. Când trăiești evenimentele „pe viu”, atunci te convingi de veridicitatea faptelor.
Așadar, fiind invitat să țin un curs de Esperanto, în perioada 1-5 septembrie, care avea să se desfășoare la Universitatea de Vest din Timișoara, și cunoscând dificultățile deplasării, cu o săptămână mai devreme m-am prezentat la Agenția de voiaj din capitala județului Covasna și am cerut un bilet de tren cu rezervare la vagonul de dormit. Vânzătoarea, de altfel foarte amabilă, mi-a dat biletul, dar mi-a spus că la vagonul de dormit nu poate face rezervare și că trebuie să mă prezint în acest scop cu o zi înainte de plecare. Bineînțeles că logica mea nu putea pricepe de ce nu pot cumpăra rezervarea în același timp cu biletul de tren. Răspunsul a fost că așa sunt dispozițiile, deci ce puteai face în trecut nu mai poți face acum. În cele din urmă m-am conformat și cu o zi înainte de plecare a trebuit să mai fac un drum de la Bixad la Sf. Gheorghe, deci timp și bani pierduți în zadar. Din fericire, am avut șansa să găsesc un loc liber la vagonul de dormit, dar numai la dus, pentru întors mi s-a spus că e valabilă aceeași dispoziție, adică cu o zi înainte de plecare. În fine, a venit ziua plecării, am urcat în tren și am reușit să mă odihnesc puțin în timpul nopții, căci a doua zi trebuia să fiu la ora 9.30 la Universitate. Trenul trebuia să sosească la Timișoara la 7.43, tocmai bine pentru ca eu să ajung la locul de cazare pentru a-mi lăsa bagajul, a servi micul dejun și a mă deplasa spre locul unde avea să se desfășoare cursul. Ei, dar uitasem că „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, căci omisesem un amănunt: obișnuita întârziere a trenurilor românești. Cu toate că trenul în care mă aflam, venind dinspre Brașov, trebuia să ajungă în Arad la ora 5.56, acesta a ajuns mult mai târziu, încât am pierdut legătura cu cel care urma să mă ducă la Timișoara la ora 6.46. În cele din urmă, după modificarea biletului, am reușit să ajung la Timișoara nu la 7.30, ci după ora 9, încât a trebuit să merg cu un taxi direct la Universitate. Și dacă aș face reclamație, probabil mi s-ar spune că ar trebui să fiu fericit, deoarece alte trenuri au o întârziere și mai mare…
Înainte cu o zi de terminarea cursurilor m-am dus din nou la Agenția de voiaj, de astă dată în Timișoara. După ce am stat la rând, funcționara de la ghișeu mi-a studiat biletul și mi-a spus cu nonșalanță: „Veniți mâine, întrucât trenul la care doriți rezervarea va pleca din Arad la ora 0.34, deci peste două zile”. Conformându-mă, m-am dus și a doua zi, ca să mi se spună că „Ne pare rău, nu există nici un loc liber.” Am plecat dezamăgit, gândindu-mă că pentru a primi acest răspuns nu trebuia să merg de două ori la agenție.
În cele din urmă a sosit ziua plecării spre Brașov, numai că din Gara Timișoara Nord pleca un „tren de legătură” spre Arad la ora 23.26 și deci mi-era teamă că nu va ajunge la timp pentru a-mi continua drumul către casă. Deplasarea spre Arad semăna cu un fel de călătorie în trecut: un tren care se legăna ca un bețiv și care scârțâia și te zgâlțâia la orice cotitură, înaintând cu 50-60 de kilometri pe oră, nu poate fi numit decât „de epocă”, o epocă despre care credeam c-a apus, dar care mai dăinuie la noi. Din fericire am ajuns la timp să prind trenul spre Brașov care staționa în gară așteptându-ne. M-am îndreptat direct către vagonul de dormit și am întrebat responsabilul de vagon dacă are vreun pat liber. Nu-mi venea a crede că avea. Ba mai mult, existau locuri libere și în vagonul alăturat, la cușete. Bineînțeles că m-am bucurat, dar în același timp m-am întrebat intrigat de ce m-am dus de două ori la Agenția de voiaj?! Și uite-așa mă simțeam călător în schițele lui Caragiale…
Sursa de știri descopera.ro ne informează că în 2013 miliardarul Elon Musk a lansat ideea sistemului Hyperloop, care a dus la construirea unui tren ce peste câțiva ani (în 2021) va transporta pasagerii cu viteza de 1.200 de kilometri/ oră. În această competiție se înscriu înghesuindu-se toate marile puteri ale lumii. Conform ultimelor știri, chinezii, foarte inventivi și ambițioși, deja o iau înainte, ei intenționând să construiască un mijloc de transport care să depășească cu mult Hyperloopul: „Chinezii doresc să creeze un tren mai rapid decât sistemul Hyperloop a lui Elon Musk„” (descopera.ro). Acest tren ar urma să depășească de trei ori viteza sunetului, ajungând la 4.000 de kilometri pe oră, desprins parcă din povestirile științifico-fantastice, dar după cât se pare nu prea departe de realitatea în care trăim…
Și fără să vrem ne întrebăm unde sunt Căile Ferate Române în această competiție? Oare nu înțelegem că toate țările evoluate s-au dezvoltat mai rapid pentru că cetățenii lor au circulat mai repede decât o facem noi cu căruțele? Ce ne împiedică și pe noi să mărim viteza măcar la 200 km/h? Probabil că modul nostru de gândire semibalcanic, lipsa disciplinei, veșnica gâlceavă la toate nivelurile, sentimentul de lehamite, risipirea energiei în lucruri mărunte, „fuga” meseriașilor pe alte meleaguri în căutarea un trai mai fericit, și nu în ultimul rând: lipsa coeziunii. Cei care au venit la putere după revoluție n-au înțeles un lucru esențial: că distrugând patriotismul, de fapt au slăbit legătura oamenilor cu Țara, și aceștia s-au risipit care încotro, iar acum e greu să-i mai aduni la un loc și să reconstruiești Țara…
Noi totuși continuăm să călătorim cu Trenul Speranței spre un viitor incert …
Mihai Trifoi
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail