Deși nu este covăsnean „de-al nostru”, ci locuiește în Miercurea Ciuc, având rădăcinile în comuna Șcheia, județul Iași, poetul Ionel Simota este prezent, de ani de zile, la multe dintre manifestările de suflet organizate de societatea civilă românească din județul nostru. A debutat în anul 1995 cu volumul „Dialog în cer”, deși încă din liceu a fost remarcat, având publicate poeme atât în revista liceului cât și în alte publicații locale din Iași și Vaslui. În prezent are 16 volume publicate, dintre care o antologie și două volume de opere complete.
„Pentru poetul iubirii, Ionel Simota, ca și pentru Grigore Vieru, poezia nu e o glumă, o pălăvrageală, ci e o mărturisire, un destin, o suferiță, un mod de a se despovăra, de a se căuta pe sine, de a se regăsi ” spunea profesor Ligia Dalila Ghinea într-una din cronicile făcute la unul dintre volumele d-voastră.
Ce este poezia în viziunea poetului Ionel Simota si care sunt criteriile după care vă ghidați atunci când apreciați un text literar?
Am mai spus asta, poezia este darul suprem pe care mi l-a dat Dumnezeu. Am impresia că nu scriu eu, ci că altcineva scrie prin mine. Criteriile pentru aprecierea unui text sunt simple, important este să găsesc o strălucire, o melodicitate a cuvântului, un trup frumos al poeziei.
Au trecut 21 de ani de la debut. Ce sentimente vă încercă atunci când vă auziți poemele nu doar recitate, ci și cântate? Presupun că pentru un autor astfel de manifestări au un impact copleșitor, poate fi ceva mai plăcut de atât? Un premiul literar ar putea egala această stare?
Este un sentiment plăcut și frumos să ți se întâmple toate astea, dar e și un lucru care te obligă. În momentul când ți se recită, ți se cântă versurile, apar responsabilități. Nu ai voie să greșești, doar să evoluezi. Nu există nimic mai înălțător ca poezia recitată, cântată, niciun premiu nu poate egala această stare, pentru că poezia este iubire și dacă reușești să o transmiți, nimic nu mai contează. De aceea nici nu particip la concursuri. A lăsa o urmă în sufletul cititorilor este mai important decât un premiu.
Sunteți un autor cunoscut și apreciat, atât în școli, presă, cât și de personalitați culturale, membru USR filiala Brașov din 2007, cu un palmares de invidiat, președintele Asociației Cenaclului „Buna vestire” din Miercurea Ciuc din 1998, iubit și îndrăgit deopotrivă atât de elevi cât și de cei mari. Vă simțiți un om împlinit?
Am puține așteptări de la cei din jur și multe așteptări de la mine. Când reușesc să umplu golul propriei umbre, mă simt un om împlinit.
De curând v-a apărut volumul „Cântare și tăcere” care începe cu un „Poem autobiografic” emoționant în care este evocată copilăria. Păreți copleșit de nostalgia acelor vremuri, de parcă ați fi purtat un dor imens în suflet pe care abia acum îl conștientizați. Ați ajuns în Miercurea Ciuc după 1990, prin repartiție cum se obișnuia pe atunci, ce impact a avut această schimbare? Au trecut mulți ani de atunci, aveți vreun regret legat de faptul că ați ales să rămâneți când puteați să vă întoarceți în locurile natale? Iași-ul este un recunoscut centru cultural și istoric, credeți că ați fi reușit mai multe „acasă” sau că spiritul artistic se poate dezvolta oriunde cu condiția să fie exploatat?
A avut un impact foarte puternic. Venit dintr-un centru cultural precum Iași-ul unde îmi trebuia timp să pot participa la toate manifestările culturale, m-am trezit dintr-o dată ca într-un pustiu. Lipsa crasă de a exista o vână românească, m-a făcut să mă gândesc la întoarcerea acasă, dar ar fi fost un act de lașitate din partea mea. Îmi amintesc că atunci m-am așezat la masă și am scris primul poem pe aceste meleaguri, pe care l-am trimis și a fost publicat în „Curierul poliției ”. Imposibila donație se numește : „Hai străinule, să-ți dau / tot ce vrei din țara mea / scaunul pe care stau / însă munții, nu-i pot da …/ ”. Chiar dacă mi-a fost greu la început, am înțeles că acesta este destinul, că trebuie să rămân, să fac ceva în acest sens.
Cum se împacă poezia cu activitatea d-voastră profesională, de ofițer de poliție, care necesită vigilență și echilibru? Dar cu viața personală? Muza este deseori capricioasă și își cere drepturile neținând cont de nimeni și nimic. Reușiți să le împăcați astfel încât să nu afecteze pe nimeni?
Poezia a fost întotdeauna un fel de refugiu frumos, cum e pentru cer pădurea. Muza mea e viața. Dacă există viață, există muză. Pentru un poet muza este frumosul care i se întâmplă. Mă încarc cu lucruri frumoase și-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi se întâmplă și când am timp scriu. Scriu pentru că vreau să las o fărâmă din mine, îmi asum ce scriu și mă simt împlinit, iar asta nu are cum să-mi afecteze celelate activități, sunt sarcini separate.
Cât de importantă este lectura celui care scrie? Și pentru că știu cât de importantă, dar răspunsul este necesar pentru cititori, vin cu o altă întrebare. Cum convingeți tinerii din ziua de astăzi să lectureze, știind că preocupările lor sunt internetul și telefonul?
Foarte importantă! Lectura este produsul a ceea ce scriem. Dar și mai important este ce scrii și cât de ușor e drumul către cititor. Tinerii nu sunt dispuși să mediteze. Ca să-i prinzi trebuie să-i atingi, să se regăsească în ceea ce citesc. Recunosc, în adolescența mea un mare impact l-a avut Păunescu, pentru că s-a apropiat mult de sentimentele trăite odată cu primele iubiri. Mi-am asumat să scriu simplu, să ating. Să poată înțelege și tânărul și mama și bunica. Desigur, există sortimente pentru toate mințile și fiecare alege ce i se potrivește.
Într-o lume preocupată cu de toate, ce rol are poezia? Mai credeți în efectul ei? Ne poate influența să fim mai buni, mai iertători, mai iubitori?
Poezia are rol de a echilibra viața. Cred în efectul ei magic și sunt extrem de fericit că pot face asta. Cu siguranță ne face mai sensibili, mai atenți, mai iubitori, pasionali, pasionați. Depinde de rolul și locul pe care i-l oferi în sufletul tău.
Este important pentru un tânăr autor să fie susținut de persoane importante sau credeți că o carte bună se poate prezenta și singură atrăgând atenția prin calitatea ei? Ce îndemn aveți pentru ei? Aveți un autor preferat sau care va influențat?
Este importantă susținerea, altfel rătăcesc, nu-și găsesc drumul. Am făcut și eu asta de multe ori la cenaclul „Buna vestire”. Au venit tineri care erau dezorientați, le-am arătat calea, i-am îndrumat către reviste, i-am susținut cu ce am putut. Dacă ar sta în puterea mea i-aș îndemna să citească. Prin poezie nu își vor tămădui doar răni, vor înflori. Prin poezie am construit iubiri și-i sfătuiesc să facă la fel.
O carte bună se poate prezenta și singură cu condiția să existe o corelare între prezentare și conținut. Degeaba are o înfățișare comercială și conținutul lasă de dorit. Cred că pe toți cei de vârsta mea, autorul care i-a influențat cel mai mult a fost Eminescu, dar o mare importanță au avut-o și autorii studiați în școală și care se numără printre preferați, Nichita Stănescu, Nicolae Labiș.
Ce părere aveți despre tendințele literaturii contemporane? Este un nou val și „ce e val ca valul trece” vorba poetului Eminescu sau credeți că modernismul va avea câștig de cauză pe viitor?
Tendințele literaturii contemporane, modernă și contemporană, are din păcate o parte mică, bună, și o parte destul de mare care nu are nimic în comun cu literatura pură, ci mai degrabă cu cea pornografică, arta urâtului. Arta nu poate fi decât frumoasă, nu poate fi hidoasă. Literatura bună nu trece, dar nu putem spune asta acum, ea se va sedimenta cu timpul.
Se spune că „scrisul este ca o dragostea. Este nevoie de doi. Scrisul și inspirația”. Credeți în ea? Aveți o relație atât de strânsă încât să nu vă fie teamă că într-o zi vă va părăsi? Sau dețineți secretul iubirii eterne? Ce urmează? Aveți deja
un proiect literar ?
Eu scriu tot timpul. Grație divinului am inspirație cum am respirație. Cred în iubirea dintre oameni și atât cât ea nu dispare, va exista și poezia, nimic nu poate rupe această legătură. Îmi doresc să public în continuare. Am în pregătire un volum de poezii de dragoste. Am un proiect în derulare, un volum cu poeme traduse în franceză și engleză. Deci, după cum spunea cineva „ poezia se manifestă ca o boală, ca un guturai care trece sau nu se vindecă niciodată.” Eu nu mă voi vindeca niciodată.
Îmi place să umblu la cutiuța cu amintiri. Aveți una preferată? Una care s-a înscris în veșnicia sufletului? O amintire care vă evocă o nostalgie peste care treceți mai greu?
Cele mai frumoase amintiri și care nu pot fi egalate de nimic, sunt localizate în copilăria mea și sunt legate de mama, sunt nostalgii împovărătoare. O parte din ele le-am cuprins în poemul autobiografic…
M-am oprit intenționat la întrebarea cu numărul 13! Sunteți născut în ziua de 13 iulie 1971. Ați simțit influența acestei cifre în viața d-voastră sau considerați că este doar o superstiție?
13, cât noroc mi-a purtat în viață! Toate zilele de 13 au fost frumoase, chiar dacă a fost marți 13.Sunt un om norocos care a simțit ajutorul lui Dumnezeu în orice situație și pentru asta îi mulțumesc.
Și eu mă simt norocoasă că mi-ați dat ocazia să mă apropii pentru puțin timp de universul interior al poetului Ionel Simota. Înainte de a vă adresa mulțumiri pentru acest moment de suflet care m-a ajutat și pe mine să găsesc răspuns unor întrebări, aș vrea să adresați un gând cititorilor.
Să nu renunțe niciodată la poezia din ei, pentru că fiecare se naște cu poezia, iar poezia înseamnă frumos.
Iar pentru că Ionel Simota a amintit de primul poem pe care l-a scris pe meleaguri transilvane, închei acest interviu cu versurile poeziei:
Imposibila „donaţie”
Hai, străinule, să-ţi dau
tot ce vrei din ţara mea,
scaunul pe care stau,
însă munţii, nu-i pot da.
Eu te las şi poţi să iei
pâine, sare, apă, foc…
munţii nu, că sunt ai mei
şi nu am ce pune-n loc.
Şi nici deal nu-ți dau vreunul,
sau câmpiile cu ape,
însă-ţi dau, ca tot românul,
omenie, cât încape.
Îţi dau tot ce vrei săş tii
din istoriile sfinte;
îţi arăt eroii vii
ce-s în suflet şi morminte.
Doar un lucru să nu-mi ceri;
să îţi dau vreun colţ de ţară,
eu nu vreau să-mi dai averi
şi-apoi să ma-alungi afară.
Colţu-acesta-i dar ceresc,
fără el aş fi străin,
aici oaspeţii-i primesc,
le dau păine, le dau vin,
însă nici un colţ de ţară
nu-l pot da la vreun străin.
Mihaela Aionesei
Târgu Secuiesc
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail