nea Țică, în stâna
Avea tata o vorbă: „decât o floare la pălărie, mai bine o ață-n buzunar”, cu referire la spiritul practic al ciobanilor de pe la noi. Un astfel de om, dârz și practic, vreau să aduc astăzi în fața domniilor voastre – pe nea Țică Lazăr, mocan, vânător, pescar, colecționar de obiecte etnografice păstorești, izvor de glume și bună dispoziție. Dar, mai presus de toate, tată și bunic. Am stat de vorbă cu „Tata Țică” (notă: discuția a avut loc în primăvara anului 2016), l-am ascultat și fotografiat, am gustat bunătățile tradiționale păstorești, am înțeles că nu sunt obținute așa de ușor, m-am bucurat de aerul curat de la stâna din Comandău, bănuind că acesta este secretul vitalității și energiei extraordinare pentru un om de peste 70 de ani.
–Hristos a înviat! Cum era de Paști, în tinerețea dvs?
-Frumos era p-atunci…Mergeam cu stropitul pe la fete, până eram feciori mari umblam. Ne adunam câte zece- cinșpe prieteni, luam fetele la rând, le stropeam- mai și cu apă, că parfum nu era p-atunci, făceai parfum din săpun care mirosea frumos, ne făcea mama. După ce ne-am mărit, fieșcare la locul lui, ne mai întâlneam când și când; ne-am însurat, cu timpul ne-am despărțit, care la muncă, toți în toate părțile. Acu’ Paștile le-am făcut la oi, aici, am mai prins și-o zăpadă, să te ții Paști! Lupii nu te lasă deloc în pace, noroc că avem câini buni, că fără ei, te-ar cam lăsa fără oi..
–Aveți peste 70 de ani, mare parte din ei, petrecuți alături de oi și câini. Cum era cu ciobănia, în copilărie? Ce amintiri aveți?
-Necazuri…Am necăjit, da-mi plăcea! Să nu mă duc la școală, mai bine la oi!
–Aveați oi multe?
-Eram slugă la alții până m-am mărit și-am făcut eu stână. Greu! Atunci n-aveai prea multe: opinci, glugă, că pelerină nu era, lăibărică de sârbă, ca pe la noi. Le uscai, gluga o scuturai când ploua, iară ți-o puneai în cap, se umpleau opincile cu apă, dacă aveai cizme erai director! Ploua cu găleata… stăteai lângă câte-un fag, până nu mai puteai, că nu erau nici brazi, nu puteai să faci târla mereu unde-s brazi. O făceai cum îți venea bine, în jurul golulului. Când oboseai, rupeai cetină și mai stăteai pe ea, până te lua apa de jos. Te sculai, iară stăteai în băț, iar puneai gluga dedesubt. Când am găsit prima dată sac de naylon, atunci am fost și eu director- l-am pus peste glugă, nu mai intre apa. La muls, legai naylon peste genunchi, ca să nu te uzi, parcă erai din filme. Cojeam brad, făceam apărătoare. O întindeai și te băgai sub ea. Că nu știi de ce naiba te dor ghenunchii acum…
Umbla ursul… Făceam focuri, ne băgam în pădure cu oile. Făceam câte două-trei focuri, că umbla ursu-n prostie. Și făceam tăciuni- lemne lungi de juma’ de metru, băgate tot câte puțin în foc. Când venea ursul, cu tăciunele după el, că lanternă-ioc. Vânturai tăciunele și se mai stingea, fugeai înapoi la foc, luai altul… Ascuțeam tăciunele la capăt, să fie îndemânatic. Acuma au lanterne de vezi până la un km.
Un unchi, Lăzărică, frate cu tata, l-a fost omorât ursul. Îmi povestea tata că a ieșit cu oile la munte, sunt peste 90 de ani de atunci. Era zăpadă, că atunci le scotea repede la munte, nu umblau pă câmp cu oile. A venit ursul, a dat în el, l-a lovit cam la burtă. Ursul a plecat, dar, când să sară un brad, și-a agățat mațele de bradul ăla dărâmat. Lăzărică nu l-a văzut. A fugit cu câinii după el, când să sară peste brad, a dat de urs. Praf l-a făcut. O mână-colo, una, dincolo, în pătură l-au adunat de l-au adus acasă. D-aia maică-mea nu voia să mă lase pe mine să mă duc la oi (n.n.: în registrul parohial al decedaților, aflat la Direcția Județeană din Sfântu Gheorghe a Arhivelor Naționale, la anul 1919, este menționat Neculai Lazăr, fiul lui Gheorghe Lazăr și al Reveicăi Bîrlă, ”de 30 ani, june, omorât de fiară sălbatică – urs”)
–În anul 2001, etnografi de la Muzeul Carpaţilor Răsăriteni din Sfântu Gheorghe, Ala Movileanu şi Constantin Pătraşcu, au realizat o cercetare etnografică la dvs. la stână. Acum, la 15 ani distanță, aș vrea să fac un lucru asemănător, cumva „în oglindă”. Așadar, în 2001, „Stâna, în plan dreptunghiular, de capacitate mare, datorită posibilităţilor pe care le are I. Lazăr, a fost organizată din anul 1990. Are trei încăperi, fiind considerată de proprietar o „stână modernă”: stâna brânzei, cu o lungime de 4 m şi o lăţime de 2 m; fierbătoarea, cu o lungime de 3,5 m şi o lăţime de 2 m, în mijlocul căreia se află vatra cu zăvădar (cujbă) din fier; şi locul de dormit al ciobanilor. Locul pe care se întinde este de 8 ha. de teren şi 1 ha. de pădure.”Acum?
-S-a mai schimbat…am făcut alta, din nou, mai modernă. Stâna brânzei e mai mică, mai cu gust făcută, furcile și zăvădarul sunt vizavi, pe mijloc, în fierbătoare. Ciobanii dorm lângă oi, au colibă, fiecare la coliba lui.
–Acum 15 ani, aveați 300 oi, 17 porci, 3 cai, 18 câini, 2 măgari, 25 găini.
-Oile s-au mai împuținat, mai am vreo 250. Porci…am avut și câte 40, acum am 19, caii i-am dat, măgari nu mai am, găini avem destule. Câini? Tineret. Îs buni și la oi, și la vânătoare, că-s cuminți. Am mai prins câte-un vițel de ciută, i-am crescut împreună, să se-nvețe să nu prindă vânatul. L-am ținut acasă toată iarna, de mic, dormea aici pe pat, îi dădeam lapte, îi vedea pe câini pe-afară. A stat până avea coarnele mari, dup-aia l-am predat, dar câinii s-au învățat cu el. Câinii mei n-au prins niciodată un vițel de ciută, sunt cuminți și educați.
-„Pe data de 15 mai, oile se scoteau la vărat pe păşuni şi prin păduri, iar pe timpul iernii erau duse în sat. Între 1–15 septembrie oile sunt date la berbec pentru a rămâne gestante şi să fete mieii în luna februarie. Mieii erau vânduţi de Paşte.”
-Acum, rămâi cu ei! Nu mai ai cui să-i vinzi. Tot mai rău…Puțini am dat de Paști, încă avem miei la oi, care sug. Cât despre data de 15 mai…depinde unde ai pășunatul. Anul ăsta, am ieșit drept aici, nu m-am mai dus la câmp. Era prin aprilie. Dar m-a prins urât! Vremuri urâte, pân-acum m-a plouat (n.n. discuția are loc în data de 11 mai) Ba m-a și nins! Și eu mulg, cu încă un băiat, ăla-mi dă la ușă. Greu, no…la 71 de ani, 100 și ceva de oi care trebuie mulse, apoi, fă cașul sau telemeaua, fierbe zărul, dă la porci…s-adună munca. Înainte, până pe 15 mai, le mai țineam la câmp. Aveam oile Tamașfalăului, ăia îmi dădeau pășunat.
-Citesc din nou din „Potenţialul turistic şi patrimoniul cultural din zona Covasnei”: „Stăpânul stânei, zis Ţică Lazăr, are angajaţi 8 ciobani. În primul an îşi plăteşte ciobanii cu 1.000.000 lei pe lună, asigurându-le hrană şi îmbrăcăminte, plus un cojoc mare de dormit, confecţionat din 8-12 piei de oaie. Apoi, în funcţie de părerea pe care şi-o face despre aceştia, îi păstrează sau nu, dându-le şi câte o oaie pe an.” În 2016?
-Acum suntem doi: un cioban și cu mine. Anul ăsta, dacă mai plouă mult, cred că nu mai stă (n. râde trist) Îi dau 1.000 de lei pe lună, a zis că știe să mulgă, dar nu știe. Mănâncă de aici, are și cojoc, îi dau cadou oi, să se facă și el cu oițe!
-„În mijlocul stânei se află o cruce din lemn, realizată de unul dintre primii ciobani angajaţi la stână, pentru a-şi aminti de acesta, înconjurată de un gard din nuiele.” Mai este?
-E, da-i veche. Am răzimat-o de brad, că s-a putrezit. Se mai vede pe ea scrisul: „Această cruce s-a ridicat ca amintire de Rusu Ion mânzărar, șef de stână Lazăr Ion, baci Lazăr Marian, mânător Bota Dan, mânător Ciubuc Gheorghe, cârlănar Timaru Cosma, 1995”
-„Locul unde ciobanii îşi construiau adăposturile de dormit pe pământ, în care intrau 3-4 oieri, îl numeau La colibe. Înălţimea acestora nu depăşea 1 metru. Strunga (mulgătoarea), lucrată în totalitate din lemn, este prevăzută cu 3 intrări dinspre târlă, pentru ca trei ciobani să mulgă oile în acelaşi timp. Înainte de înţărcat, când iarba este mai grasă, laptele obţinut de la fiecare oaie nu depăşeşte 6 l pe zi, dar este şi cel mai bun.”
-Colibele sunt mai moderne, mai bune, învelite în tablă, nu mai plouă în ele. Ciobanul poate să doarmă, câinii păzesc. Acum mulg singur, strunga are o singură ușă. 6 litri pe zi? Nici vorbă! Poate 6 kg de brânză pe vară! La un muls, la 100 de oi, două găleți de câte 15 l. Fac două mulsori pe zi, prima la 5 dimineața. Durează vreo oră și jumătate. Noi ținem ceasul vechi, animalul nu știe că se schimbă ora.
– Preţurile de acum 15 ani: 35.000 lei /kg. urda, 40.000 lei /kg. brânza telemea, 50.000 lei /kg caşul, 60.000 lei /kg. brânza de burduf. Cum au evoluat?
– Acum brânza o dăm cu 20 lei, urda-i 18, telemeaua tot așa. Am clienți, că-i în cale, se adună aici la mine. Mai primim câte-un prieten, cei de la formația Nemuritorii mai filmează aici câte-un videoclip, au folosit stâna și caii mei la filmări. Le place aici și eu îi primesc cu brațele deschise, mai uit de necazuri când îi aud cântând.
-Citesc în cercetarea din 2001 așa: „La început, Ioan Lazăr îşi folosea câinii la vânătoare. A prins 84 de pui de urs, pe care îi creştea în jur de un an de zile, pentru a nu îi prinde braconierii, după care le dădea drumul.”
-Și acum îmi folosesc câinii și la oi și la vânătoare. Cu puii de urs, e o greșeală de tipar în cartea aia. Au fost vreo 24. Filiala de vânătoare avea plan. Știam bârloagele, mai luam un prieten- doi cu mine, dădeam drumul la un câine și, când ieșea ursoaica, dădeam drumul la toți. O încolțeau, se tăvăleau, până venea ursoaica, intram, luam puii și-i băgam în sac. Rar mai venea.
–Își părăsea puii?
-N-avea încotro. O încolțeau câinii, ieșea vânzoleală mare. Câinii mei nu se tem! Mai murea câte-un câine, îl trântea ca pe-o căciulă. Pe pui îi aduceam acasă, îi creșteam, veneau după mine prin sat…copiii mei au crescut cu ursuleții.
-Apoi?
-Când se făceau măricei, îi dădea filiala la circ sau la grădini zoologice. Mai făceau bani de pe urma lor, poate supravegheau înmulțirea populației de urși, nu știu. Noi aveam plan!
în tinerețe, alături de câinele Negru
-Sunteți cunoscut ca un vânător pasionat. Ce animale ați vânat la viața dvs?
-În afară de elefant, cam tot ce e pe la noi- urs, cerb, râs, căprior, lupi…Cu autorizație. Primăvara, urs; mistreții-toamna. Ăla nu-i vânător care pușcă scroafa groasă, cu purcei în burtă, îi ăl mai mare păcat. Că trebuie să te și gândești, să se sporească. Acum vine sezonul urșilor, că au blana frumoasă. Vin străinii, că nouă nu ne convine- cum să dai atâția bani? Străinii dau bani proprietarului terenului. E pe terenul lui? Salut! Se mai întâmplă ca un proprietar să hrănească ursul toată iarna, ăsta s-a dus la mâncare la alții, l-au împușcat, geaba-l mai așteaptă. Paznicul de vânătoare îi duce mâncare toată iarna, până vine clientul. După ce dă buruiana, brusturele prin făgeturi, nu mai vine la mâncare, greu îl mai aduci.
-Cum vă împăcați cu legea care protejează vânătorii, dând vina pe câinii de la stână?
-Braconierii sperie vânatul, ăia care umblă noaptea de braconează, ăia nu mai au loc de ciobani și de câini. Mai e câte-un câine care-i mai neam prost, de prinde câte-un ied sau vreun iepuraș. Câinii mai aleargă câte-un căprior- fuge, scapă, dar de glonț, nu. Acuma stă în mașină, cu farurile, și de la distanță, cu glonțul! Mai mult strică oamenii decât câinii, am mai greșit și eu, nu zic, în tinerețe, până te înveți…
Am avut un câine, Negru. Toți vânătorii de atunci îl știau, dacă-i întrebați de el, o să vă spună. Când ieșeai în câte-un deal, eram cu vânătorii, cu toți, numa-l vedeai că întinde nasul și știai că în partea aia e vânatul, unde se sucea câinele. Făceam goană. Ne așezam (vânătorii), dădeam drumul la câine, îl auzeai lătrând și gonacii începeau să strige, pac, pac! Era un câine… toți vânătorii ăi bătrâni îl știu pe Negru ăsta. A murit la 12 ani; ursul mi l-a trântit o dată. Se bătea foarte bine, nu era așa prost ca să intre brusc. Mistreții l-au fost tăiat de vreo trei ori. Da’ după ăsta am plâns… Nu numai eu, cred că toată grupa, erau vreo 70 și ceva de vânători în grupă, eram atunci șef de grupă.
Era un câine foarte, foarte… și cuminte, și bun. Mai avea Gheorghe Cojan unul, făcea pereche cu el, mergeau împreună, simțeau la distanță. Fugeam, că atunci eram tânăr; lătra câinele, așezam armele, câte treizeci de arme, și intram în goană. Imediat soseam acolo, pac! Le era necaz la vânători că ei stăteau în ștand și nu mai apuca vânatul să vină la arme. Deja aveam și dușmani, da’ nu eram de vină eu, dacă era câinele bun?! Au rămas urmași de la el, dar mi i-au tot omorât ursoaicele, când mergeam să prind pui de urs. Acum am a cincea generație din Negru.
–Cum se distrau ciobanii? Că nu puteai munci fără încetare…
-Cât dormeau oile, prindeau câte-o scaldă în Bâsca. Când eram mic, jucam rome. Erau niște bețe de vreo 80 de cm, ascuțite la capăt. Înfigeai unul în pământ, cu celelalte aruncai să se înfigă cât mai aproape, unul lângă altul, să-l dărâme p-al tău. Ciobanii nu prea aveau timp de joacă. Când se-ntâlneau mai mulți, mai jucau câte-o sârbă, fără muzică- unul cânta din fluier, ăilalți jucau. Când se uitau, oile erau departe…
Eu le mai dădeam drumul trei-patru zile pe vară. Cei din Covasna, se duceau la Sântilie. Vrâncenii se duceau la coasă, câte-o săptămână, că așa erai tocmit cu el, cum te-mpăcai…
–Ați pomenit de Sântilie. Cum era în tinerețe?
-Așteptam Sântilia ca pe Dumnezeu! Aia-i a mai mare bucurie! Atunci te-ntâlneai cu toți…Dura trei zile. În prima zi, până te vedeai unu’ cu ălălalt, mai ciuguleai câte-un pahar de vin, povesteai ce-ai mai pățit, că ursul, că lupul…Te duceai pe la fete, le duceai păpuși de caș. Încă și acum am păpușarul cu care le făceam. E din ’33, mult l-am folosit! Opăream cașul să fie ca guma, îl puneam în presa asta, apăsam până se strângea bine, tăiam pe margine cu briceagul, puneam la fum, până se afuma bine. Ăsta era cadoul la fete, ciocolată nu era atunci (n. râde cu poftă) A doua zi, hora! Cât puteai, te distrai! La prima nedeie, după ce s-a reluat, am fost ginerică, cu Maria lu’ Nicu Muntean. Se făcea în Ciurda Porcilor. A treia zi, te despărțeai unu’ de ălălalt, plecai cu trinișorul la deal. Urcam cu capra (n. pe Planul Înclinat) până în vârf, acolo luai trenul, ajungeai în Comandău. Era un bufet acolo unde ne luam rămas bun și fiecare în muntele lui, ne mai întâlneam când dădea zăpada. Slobodu, Piliș, Elveș, Iakapovoș, Borta, Mănișca, Goru, cam ăștia erau munții noștri. Sau Dobroslavu, până-n hotar cu vrâncenii, Chiuzul Zagonului, al Păpăuțiului. Sunt vreo câțiva munțișori p-aici, dar acum toți îs plantați. Golurile unde erau stânile înainte s-au umplut. Le-au luat străinii. Cum au primit pădurile înapoi, le-au și dat (n. oamenii, proprietarii). Imediat nu mai avem pământ- și la câmp, și la munte, străinii s-au cam băgat.
nea Țică, în stâna
–Despre transhumanța de demult a voineștenilor, ce știți?
–Ande moșu’ se duceau în Baltă, făceau și câte-o lună de zile. Greu era…ba le mureau oi, ba le întroienea…greu. Erau câte trei- patru tovarăși, se uneau mai mulți. Dar atunci erau ciobani!! Țin minte, eram mic, veneau ciobanii pe la poartă cum umblă azi ăștia cu ciuciurele. „Nu-l bagi la oi?” Acuma nu găsești unul! Cum aud de oaie, se duc în Italia, în toate părțile…
De-acum încolo o să punem bățul jos, s-a dus cu ciobănia (n. oftează lung). Trebuie să lăsăm bățul…Cam trec anii și gata! Greu mă despart de ele, dar n-am ce face. Am dat din toamnă arvună că vine la Paști- m-am dus, am luat arvuna înapoi, că nu mai vine.
-Știu că aveți trei feciori care v-au moștenit pasiunea pentru animale.
-Foarte mândru îs de ei! Rareș e tare cu oile. Îi plac animalele! Are două stâni, el în stânga, el în dreapta, el dirijează. Că nu e ușor cu 20 de ciobani- trebuie să știi să îi ții în frâu, să știi să vorbești frumos…Are numai ciobani vechi, buni, de cinci-șapte ani stă la el, mulțumiți. Și are oi bune- le sporesc mereu, bagă berbeci, încrucișează rasele, să dea lapte…Se ține bine! Îi place! De mic i-a plăcut- când avea vreo zece ani, l-am găsit în grajd, tundea niște oi; l-am bătut, că nu se tundeau oile atunci, îmi ciufulea oile!
–Dacă tot a venit vorba de tuns oile…se mai face ca pe vremuri, cu foarfeca?
-Rar…Acum se tund cu mașina, s-au modernizat. Iese mai frumos, mai neted. Dar și cu lâna asta…n-are nicio valoare. Cât iei pe lână, atâta îl plătești pe tunzător. Numa’ trebuie curățate, no, nu poți să le lași cu lâna pe ele. Înainte, cu lâna de pe oi, iernai oile, așa era de scumpă. Greu…oaia te îmbracă, oaia te dezbracă…
-Să revenim la copiii dumneavoastră.
-Al doilea băiat, Toader, el e cu vânătoarea. Îl mai ajută pe frate-so. E paznic de vânătoare. Dar cu pescuitul nu le are. Că eu, cu pescuitul, cu vânătoarea, cu oile și-am avut și servici! Am lucrat ca electrician la stația de apă peste 30 de ani, așa am ieșit la pensie. Și-mi vedeam și de oi, era familia mai grea, aveam patru copii, să-i pui la locul lor, era greu. Și a ajutat Dumnezeu, toți sunt la locul lor, am șase nepoței faini, toți frumoși, sănătoși, mai mare dragul când îmi vin vara pe aici.
Marian, al treilea, se ocupă cu brânzeturile. Are un magazin, participă la târguri de produse tradiționale. Când erau mici, îi aveam aici pe toți. Marian era baci, Rareș era cu oile, Toader cu sterpele. I-am muncit de mici, i-a plouat și pe ei destul, până ne-am ridicat și-am avut mai multe. Când s-au însurat, i-am ajutat, îi ajut și acum cât pot.
Am și o fată, Oana, și e foarte bine când ai o fată, că e mai miloasă decât băieții. Doamne, ferește, să cazi la pat! Am văzut la părinții mei, amândoi erau la pat, dacă nu era nevastă-mea, cine îi îngrijea? Da’ o fată, mai înghite, nu i-e rușine. Atunci se vede ce înseamnă o femeie! Și are Oana doi băieți, mai mare dragul! Alexandru e tot cu mine, pe aici a crescut el, mult m-a ajutat. Țin la toți nepoții, dar el m-a ajutat foarte mult. Trebuie să-l învăț să mulgă, nu strică dacă știe mai multe…
Familia maternă- Olteanu (neamul lui Slăbuleț)
***
Discuția noastră a continuat în același fel, cu salturi în timp, la copilărie, la tinerețe, comparația cu vremurile de acum nefiind întotdeauna favorabilă prezentului. Am aflat rețeta unei pastrame reușite, am aflat cum să înăcrești cu macriș, cum vindecai oile când nu existau medicamente și multe alte lucruri care vor fi valorificate în cartea ce tocmai se scrie. Vă mulțumesc din suflet pentru răbdare, nea Țică! Și vă mărturisesc că am plecat din stâna de la Comandău cu aceeași întrebare stăruitoare în gând: cum reușește omul acesta să pară că deține secretul tinereții veșnice?
Prof. Florentina Teacă
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail