Cu ceva timp în urmă, am stat de vorbă cu doamna Maria Sandulea, „tanti Miți”, după cum o știe lumea. Generații de elevi ai Școlii din Voinești au cunoscut-o și îndrăgit-o, căci a fost, timp de aproape trei decenii, secretara școlii.
O privesc şi o ascult cum vorbește. Are o privire vioaie, caldă, o agerime în ochi pe care nu o prea vezi la multe femei trecute de 80 de ani. Vorbește despre necazurile pe care i le-a hărăzit soarta de-a lungul vieții. Vorbele „Era greu, foarte greu…” apar des în povestirea dumneaei, însă fără a da vina pe cineva sau pe ceva. Într-o cameră alăturată, este montat un război de țesut care, în decursul unei vieţi de om, a zămislit sute şi sute de metri de stofă și țesături diverse. Și o face în continuare!
Tanti Miți a venit pe lume în data de 18 ianuarie 1933, într-o familie de oameni gospodari, în care copiii au fost crescuți în frică de Dumnezeu, în virtutea valorilor moștenite din străbuni.
– Tanti Miţi, să ne povestiţi ceva despre familia din care vă trageţi!
– Bunicii din partea mamei sunt din familia Furtună, neam cu preotul Furtună. De moșu’ nu-mi amintesc deloc. Cât eram mică, am dormit mult timp cu mama-buna, că era singură. Au fost patru copii în familia mamei. La tăticu’, în familia Olteanu, au fost cinci: o fată, Ica, rămasă văduvă tânără, cu mulți copii, și patru băieți – Ilie, doctor, Culiță, cioban, tata, cioban chiabur, Mitru Rusu – tot chiabur. Tăticu’ a fost, de la 8 ani, mânător la oi.
– Ați amintit de „chiaburi”. Colectivizarea nu i-a ocolit pe voineșteni și mulți au avut de suferit, fiind declarați chiaburi – aşa a păţit toată elita satului românesc la mijlocul veacului trecut… Ce vă amintiți din acele vremuri?
– Mult, mult am suferit atunci… Nu mai știu câte oi avea tata. A plecat o dată la Cluj cu șapte sute și ceva și-a venit cu 300, toate au murit, și măgari, și cai… oh, Doamne! Pe atunci, erau cote mari – de carne, de lână… Au luat vacile din grajd, și cal; la Brașov, o dată, i-a băgat la abator vreo 180 oi. A fost greu… Trimiteau de la Sfat să vadă câte lâni s-au tuns. Mămica, săraca, rupea o lână de la o oaie în două sau trei, ca să fie mai multe.
– Și dacă nu puteai să plătești cotele impuse?
– Nu te întreba, îți lua ce găsea… Mămica a crescut șase copii, că doi i-au murit. Patru din ei, i-a ținut în școală: pe Cuți (o perioadă în Cluj, apoi la Breaza, la liceul industrial de țesătorie covoare), pe Ileana, pe Nicu (întâi la Sfântu Gheorghe, apoi, trimis de școală, a făcut facultate la București), Nini, la Brașov, doar eu și cu Țuțu am rămas acasă. Greu a fost, foarte greu… Părinții abia puteau să plătească impozitele, aveau cote – sute de kilograme de dat. Mămica țesea acasă, așa și-a ținut copiii în școală. Făcea stofă, basmale – veneau domni și le duceau cu totul. Și la Brașov se ducea ea, avea locurile ei, multă marfă a dus acolo.
– Cum era copilăria unui copil de chiabur?
– Lumea de azi poate crede că era uşoară, dar ca să fii înstărit trebuia să munceşti din greu! Ne duceam la munte cu tăticu’, aduceam brânză, ne duceam la strâns de lemne. Odată era să mă calce caii, care începuseră să fugă pe lângă o râpă… Ne ducea tăticu’ la câmp, la fân, la secerat… Mereu aveam treabă – trebuia să dăm la animale, la vaci, oile nu prea erau p-acasă, la cai. Țin minte că aveam un armăsar, Doamne, ce frumos era! Noi ne duceam la el și dădeam cu piciorul, el, la fel, ne imita… no, amintiri…. Și mulgeam – până ne-am învățat cu toatele, mulgeam cu plăcere, pe urmă nu mai prea voiam.
Am muncit mult, mult am muncit, mamă… Păi dacă eram atâția? Mereu mă gândeam: eram 8-10 la masă, zi de zi, mâncare pentru toți.
Noi niciodată n-am stat. Zice că acum îi pedepsește pe cei care îi pun pe copii la muncă; păi, dacă nu-i pui la treabă, de unde-o să știe mai târziu ce trebuie făcut? O prostie! Da’, no, dac-așa a gândit cineva… n-a gândit bine deloc. Copilul trebuie pus la treabă de mic.
– În acele vremuri, copiii nu se jucau?
– Ba da, ne jucam. Ne duceam duminica la Hanko, „la lacuri”, sub Copoț (acolo puneau cânepa să se înmoaie, o băteau, făceau fir), la pescuit, la fragi – îi plăceau lu’ tăticu’ frăguțele cu mămăliguță, cu zahăr.
– Cam puține bucurii…
– În tot cazul, nu ne făcea nu știu câte rochii. Doar la Paști, câte-o rochiță. Într-un an, la un Paști, mi-a făcut mămica o rochiță frumoaaasă. Eu m-am dus la Cojani, m-am urcat pe-un cireș, am căzut și-am rupt-o… aaaai de mine, nu i-am spus, numa’ când era vorba să ne evacueze a aflat de rochița mea frumoasă.
– Cine să vă evacueze?
– Ungurii! Dar, până la urmă, nu s-a întâmplat. Tata a fost mobilizat la Comandău, trebuia să muncească acolo, la gatere, ca-n armată, le ducea mâncare la câteva zile. Erau nevoiți să se ducă.
– Aşadar am ajuns pe vremea războiului…
– Pe vremea aia aveam cam 8 ani. Țin minte că veneau oameni din sat, unguri, de ne spărgeau casele, intrau în casă, luau tot. La nenea Balea s-au urcat în pod și i-au luat tot ce-a avut – carne, cârnați, tot, tot… Eram o dată la lelița Reveica Ciangă, ne-a urcat în pod, că avea o cămară cu scară, și acolo ne-a ascuns.
– Lumea vă ştie ca secretară a şcolii din Voineşti. Cum era școala în copilăria dumneavoastră?
– Pe atunci, erau 50 și ceva de copii într-o clasă. Erau profesori și învățători buni… domnu’ Buzea, domnu’ Vleja, doamna Magda, a lu’ Culiță al popii, neam cu popa Furtună, la grădiniță era educatoare Cuțitoaia. Mi-a fost dragă doamna Lepedeanu, de la lucru manual, era basarabeancă. Am făcut doar 7 clase. M-am căsătorit la 17 ani, am țesut până atunci în război, acasă la mămica. Apoi, cu Țică, soțul, Dumnezeu să-l ierte, am fost lângă Gălăuțaș un an, până am rămas gravidă. Am venit acasă și-am născut. Și 27 de ani, până la pensie, am fost secretară la școală.
– Din cei trei copii, doi vă sunt aproape.
– Am trei copii, Ana Maria, Doina și Horia, cinci nepoți și (deocamdată) un strănepot. Ana Maria și Horia sunt aici, mă ajută și au grijă de mine. Doina e la Padina. Când era mică, toată ziua se juca. Eu o strigam: „Hai acasă! N-ai treabă?” Săraca, acuma ce de mai lucrează… Pe aceeași stradă cu mine locuiesc fratele Nicu și sora Cuți (de la data acestei convorbiri cu tanti Miți, sora dumneaei a trecut în lumea celor drepți; Dumnezeu s-o odihnească! – n.n.). Multe covoare, preșuri, multe costume naționale – ii, cioareci, cămăși de băieți, a făcut la viața ei Cuți (doamna Tozlovanu – n.n.) A fost profesoară. Știi ce făcea ea? Gospodărie cu copiii! Făceau prăjituri, le vindeau și așa a luat 2-3 mașini de cusut pentru școală din banii pe prăjituri. Nea Dinică Furtună cosea cioareci. Cuți a luat un tipar, a făcut și ea la școală.
– E clar că pasiunea pentru „lucrul manual” este moștenită în familie. Acum cu ce vă petreceți timpul? Că știu că nu vă place să stați degeaba.
– Eram toată ziua prin grădină (cea mai frumoasă și îngrijită grădină de pe stradă – n.n.), până nu mi s-a rupt piciorul… Acum mai țes (două valuri mari de țesătură stau cuminți lângă geam, urmând să plece către cumpărători – n.n.), mai cos câte-un goblen (pereții casei sunt plini de adevărate opere de artă cusute, iar fiica Ana Maria „suferă de aceeași boală” – n.n.), mai tricotez ciorapi, mai fac câte-o dulceață… Sănătate să fie!
– Să fie, tanti Miţi, să fie! Că după o aşa viaţă trăită în cinste, trăită în muncă, meritaţi!
Prof. Florentina Teacă
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail