În vara anului 2016, la puțin timp după apariția cărții mele Mocanii voineșteni, străjeri ai românismului în arcul carpatic transilvan, îmi zice tata că, urcând la o stână ascunsă în munți, la Bețașu, la un prieten din copilărie, nu l-a găsit, acesta fiind plecat cu oile. Așteptându-l, l-a zărit coborând, în urma turmei, cu cartea mea în mână. Citea. Tata mi-a povestit întâmplarea, cu mândrie de părinte, bucuros că rândurile mele își găsesc menirea. Atunci am avut convingerea că trebuie să-l cunosc pe prietenul tatălui meu.
Domnul Mihai Manea, nea Mișu, pentru prieteni, m-a primit cu căldură în gospodăria lui bine îngrijită, unde fiecare lucru are o poveste. Până și porcul din curte păstrează urmele unei întâlniri cu lupul. A coborât din pod răvarul și cobilița cu care, cu mulți ani în urmă, căra la stână gălețile de lemn, prea grele pentru un copil. M-a ospătat cu telemea făcută de el și, în camera cu pereții plini de fotografii ale copiilor și nepoților, despre care mi-a povestit cu emoție, am șters praful de pe poze îngălbenite de timp, am încercat sentimente greu de descris, atunci când, într-una din ele, l-am regăsit pe tatăl meu, având vreo cinci anișori. Am depănat amintiri, i-am împărtășit trăirile, am râs și ne-am întristat deopotrivă. Deși viața l-a purtat pe diverse drumuri, fiind merceolog, magazioner, șef serviciu colectare lapte, gestionar, în diverse locuri din țară, mi-am dat seama că niciodată n-a uitat de „dragostea dintâi”: animalele. Sau că, așa cum zicea unul din fiii lui, aceasta i-a fost „un fir călăuzitor”.
Pentru început, l-am rugat să-mi spună câteva lucruri despre familia dumnealui. Apoi, deși venisem pregătită cu multe întrebări, cu curiozitatea unui etnograf aflat la început de drum, nu m-a lăsat inima să-l întrerup. Și nea Mișu Manea mi-a demonstrat că ciobănia se moștenește. O ai în sânge sau nu. Iată povestea lui:
După spusele lui taică-meu, pe străbunicul l-a chemat Cosneanu Manea. Bunică-mea se trage din neam de Basarab. Bunica din partea mamei era din alt neam vechi, Sorescu.
Bunicul era un om hotărât, un om cu caracter și dur. Dur în sensul că a știut să-și țină familia și să prospere. Avea în jur de 1000 de oi pe vremea aia. Era diferență de 10 ani între el, născut în 1876, și bunica. A murit la 57 de ani, după ce a făcut 11 copii. Primii doi au murit la naștere, ceilalți s-au făcut mari. Trei fete (Perțoaia, Porumboaia și Paraschiva, căsătorită la Iași) și șase feciori. Cel mare, de la vârstă fragedă, a început să conducă gospodăria bunicului, dar, printr-o întâmplare nefericită, a fost împușcat pe munte, în 1930, la Fagu Alb. Avea 24 de ani.
Pe atunci, fiecare țăran înstărit își dădea un copil la școală, să învețe, să-i poată apăra interesele. L-au dat pe tata. Taică-meu a făcut trei ani la Brașov, la Andrei Șaguna. În ’30, când a murit, deja bunicul cumpărase muntele. 274 hectare de pădure, la Bețașu, să aibă unde-și pășuna oile; până atunci fusese închiriat. Pe cine să lase să conducă gospodăria? Bunica avea copil mic, tata era la școală, nea Costi era mic. Tata avea 12 ani când a murit bunicul. A lăsat averea pe mâna fratelui mai mare, Gheorghe. După trei ani, așa de bine a condus Gheorghe averea, că a lichidat-o. Toată a băut-o.
Bunicul era printre puținii din Voinești care aveau astrahan- un cârd de 400 de oi numa’ astrahan. Povestea tata că a plecat cu o căruță de piei astrahan, să le vândă, să plătească datoria, că avea credit la Banca Populară Brașov, făcut când a cumpărat muntele. În anul ăla cumpărase și casa unde stă acum Nelu Manea, la Podu’ Mesului. A fost o târlă mare, avea și casa care e acum a lui Titu Sandulea, era construită de bunicul pentru ăla care a fost împușcat. A rămas Gheorghe în târla aia. La un an de zile după fiu-so, a murit și bunicul. Au zis că l-a azvârlit iapa, că s-a cangrenat piciorul. Nu, a murit de supărare.
Eiii…Gheorghe a lichidat averea. Creditul trebuia plătit, se punea sechestru pe bunuri. L-a scos pe tata de la școală. Era diferență de șapte ani între ei, da-i zicea nene. A vint nene și-a zis: „Băiete, înmoaie opincile și înverigește bățul!”; și s-a băgat cioban. Slugă. Și el și frații lui, să plătească creditul la bancă. Și când au terminat cu creditul, a venit războiul, apoi comunismul și le-a fost luat tot.
Tata n-a părăsit locul și meseria. A ținut la ele. A fost și când s-a dus cu cinci găini și-o capră, pe vremea lui Ceaușescu. Mereu a avut câte o mie-două de oi în subordine, ale CAP-ului. A fost baci la C.A.P. Tata le administra, plătea ciobanii. Avea câte două stâni. Una la Tomoșoiu- golul ăsta l-am pierdut acum, prin niște retrocedări dubioase. Tot timpul ăsta, eu am fost lângă oi. Am trăit multe, am cunoscut tot felul de ciobani, îi țin minte ca azi.
Viața la stână?
Aiii de mine… Cele mai vechi amintiri le am de când aveam șase-șapte ani, la Bețașu. Mă jucam cu Neculai sub un fag, unde ne făcuseră un leagăn mare- o beldie în jos, cu o scândurică, făcea un balans de vreo zece metri. A trăznit copacul de lângă noi, noroc că ne-a strigat și am reușit să scăpăm.
Prin ’60, aveam vreo nouă ani, baci era Pilușcu cu frate-so Miti, ăla de pe Șaguna. Își băteau ăștia joc de mine…Nu uit, ca astăzi! Îmi trimisese soră-mea de acasă pulpă de miel umplută, cu conținut de drob. Ăștia au controlat ranița: „vezi că ți-a trimis maică-ta niște carne stricată!” Îmi scoteau boabele de orez, zicând că-s viermi. Și eu am mâncat bulz și jindiță, ei au mâncat pulpa toată. Și râdeau de mine…
Era noroiul până la genunchi, cădeam… Mă cocoșam cu gălețile alea grele de lemn, cu cobilița. N-o puteam ridica de jos, atât era de grea. Mă puneam în genunchi și așa o ridicam- probabil d-aia n-am crescut (râde) Am și acum cobilița aia în pod. Și răvarul. În fiecare an așa a fost… În fiecare vară, când terminam școala, la oi! Mânător. A trecut… (oftează cu nostalgie)
Am terminat a opta. Am vrut să mă duc la Liceul Militar Marin, mi-ar fi plăcut acolo. Dar tata nu m-a lăsat. Mână-n mână cu Cosneanu și Ciangă, insistau să rămân aici, că și feciorii lor îs tot aici. Concluzia: „Nu te duci nicăieri! Mă ajuți pe mine, un fecior am, unde să pleci?”
Numa’ bine, că m-am încăpățânat și n-am vrut să scriu la examen – am luat patru la matematică; la română, cinci. Și-a venit la tata domnul Teacă, profesorul; tata tocmai venise cu caii, că așa aduceau brânza, cu șeile. „Ce-i cu băiatul tău? Uite ce note are!” Eu descărcam caii, cu mama. „Las’ că-l rezolv eu…” Când a plecat domnul Teacă, tata a și pus mâna pe o chingă și când mi-a ras vreo două… Le simt și acum. No, a doua zi, examen la istorie. Am luat zece. Și-am tăiat-o la munte.
Avea tata un cârd de cârlani, 821 de miei. Mai avea 1200 mânzări, sterpe, vreo 400. Avea 15 ciobani. La ăia 821 de miei, erau doi inși, unul de 24 de ani și unul de 17. Tata: „Băiete, la cârlani cu tine!” Mi-a dat o zeghe, din pănură, din sure, cizme, pălărie și mâncarea pe măgar. Atât. Era în ’66. Am plecat din Poiana Iancăului. Toată vara nu m-a lăsat vătaful de cârd să viu la stână, îl trimetea p-ălălalt după legumă. Nu-ți mai spun…îmi crescuse părul până la umeri, mi-am ars zeghea… Unde dormeau mieii, acolo îi lăsa ăsta. Nu coșar sau ceva aripă…Nu, nene! Dacă târla era d-aici la Pamfil, acolo dormeau. Și du-te, băiete, fă bulzul, adu-l aici, adu tărhatul…Băteam o pană în copac și acolo agățam sacu’ de mălai, bota de jindiță și brânza. Că brânza era cu porția. N-aveam ce căuta după provizii înainte de-o săptămână, trebuia să drămăluim mâncarea. Eram trei inși și trei câini- aveam porție egală de mălai. Aveam niște câini…nu ne era frică, nene! Și n-am avut toată vara coșar! Făceam două focuri – la un foc dormeam eu cu vătaful.
No, și-am dezertat prin august. Am plecat dintr-o muchie și-am ajuns acasă pe la 11 seara. Maică-mea, când mă vede…părul mare, cizme rupte…Tata, dur: „Ce cauți, băiete? Ai fugit? Știe Niță c-ai plecat?” Eu, speriat: „Nu știu, am vint să mânc oleacă de ciorbă…” „Îndărăt, ’tu-ți…” Mama a încercat să-l împace. Parcă și-acu’ văd – mi-a pus mama niște ciorbă, niște tocană, am mâncat și-am plecat.
Dimineața, când s-a făcut ziuă, am fost la târlă. Apăi m-a luat ăla…după mine! Toată vara, numa’ „liceu” striga după mine. Era un om de bază al tatei, l-a avut vreo cinci, șase ani, vara-iarna. Era de-al casei, avea încredere în el. Știa că face miei buni.
A venit data de 3 septembrie. Am coborât cu oile, pe 5 era examenul. Rămăseseră vreo nouă locuri. Al doilea am intrat, fără să învăț nimica. Așa lecție mi-a dat în vara aia!
În fine…Tot liceul, numa’ pe la oi. Uneori mai neglijam cartea, d-aia nici n-am intrat la facultate. Uite-așa, toată copilăria. Nicio tabără, nicio excursie. Doar o dată, printr-a noua, am fost în Deltă, abia m-a lăsat tata.
Toamna, venea tata cu căruța. Erau oile pe la Telechia, pe la Brateș. „Du-te, băiete, dimineață, pornește oile!” Veneam cu bicicleta, dimineața mă duceam la școală. Mama mai zicea „lasă-l, mă, să-nvețe…” N-am intrat la facultate, dar am satisfacția că au intrat feciorii mei, sunt amândoi ingineri silvici.
Câte-am suferit, Doamne…Când eram mici, dormeam în podul stânii. Și-am mai fi dormit, când auzeam baciul că zăngăne gălețile, când se crăpa de ziuă, pe la trei-patru. La șapte erau oile mulse. Ș-apoi ploua câteodată, era greu… A fost și când mă trimetea cu oile iarna. Dormeam pe lângă coșar. Odată, pe la Pachia, mă căutau, nu știau unde îs; m-am ridicat cu cojocul pe mine, atâta ninsese pe mine că nu m-au văzut.
Hai să-ți mai zic niște lucruri de care nu ai scris în carte…
Aveau superstiții bătrânii… Dacă îți fura ceva din târlă, chiar și un floc de lână, se chema „chișcătura-n târlă”- începea să-ți moară oile. Regățenii aveau niște descântece, în care n-am crezut- îți luau laptele la oi. Același lucru se întâmpla dacă îngropau ceva sub podina la spătar, unde mulgi oile.
Dacă ai găsit o oaie care nu-i a ta și tu ai tăiat-o, triplu ai pierdere. Treabă constatată! Eram cu Georgică Costea, umblam cu mânzările. Că la 17 ani eram vătaf la mânzări, nu mă lua nimeni la muls. Era prin ’67, aveam vreo mie de mânzări; le rupeam în două din târlă – le mulgeam împreună, apoi unul fluiera încolo, altul încolo, unul se băga printre ele și le despărțea, se-nvățaseră oile; doi inși cu un cârd, doi cu altul. No, și-am găsit într-o duminică șapte oi. Grase, frumoase! „Georgică, una, deseară, o tăiem!” Sterparul, cu un an mai mare ca mine, Mitică, fiu de haiduci, avea în cap ăla…„uite, țurcana aia o prinzi!” N-am zis la ăi bătrâni. Baci îl aveam pe moș Erdesu, Sorescu, unchi de-al mamei, un om deosebit. Toată vara nu ne-a pișcat nici lupul, nici ursul, n-am avut pierdere. Până noi am muls, Mitică i-a luat hârștoaga (n.n. pielea) jos, a belit-o, a pus-o într-o cracă. După muls, ne-am luat cocoloșul de mămăligă, jarul era făcut, am pus carnea. Când a început să sfârâie seul pe jar, a dat în nas la oi, au început să mârâie, să strănute, să bată din picior, s-au ridicat toate și-au rupt-o la fugă în pădure, pe întuneric. Și-a venit o ploaie de vară, cu tunete și fulgere, și-au apărut doi lupi. Ne-au trântit șapte oi. Exact șapte. Am uitat să-ți zic: când le mulgeam, pe întuneric, a ieșit o oaie, din cele găsite, pe la mine, i-am dat drumul, a ieșit una pe la moș Erdesu, a simțit-o la coadă că nu-i oaia noastră; „Mă, ce-i cu oaia asta? Nu-i a noastră!” O vară întreagă le ții de coadă, le cunoști… A mai ieșit una. „Ce-i cu oile ăstea? Nu-s din cârdul nostru.” Noi, nimic! Eu și Georgică tăceam chitic. „Mă, să nu vă puie dracu’ să faceți vreo prostie!” Adică să tăiem oaia; da’ ea era deja tăiată.
No, cum îți spuneam – au început oile să fugă, noi după ele, a vint o vijelie d-aia mare; o cățea făta, una se cățelea, au vint lupii, dimineața am găsit șapte oi trântite. A venit omu’ și-a găsit șase, ne-a mulțumit, n-a mai întrebat de aia. Nu uit cât oi trăi! Nici n-am apucat să mâncăm ceva din ea…Îți dai seama ce credință aveau bătrânii? D-atunci, niciodată n-am mai făcut d-astea…
Câte-am mai pățit…Și cu ursul: într-o noapte, dacă nu era tata la spatele meu, o încurcam. Alunecasem într-un pârâu, nu l-am văzut, a dat cu gheara- dacă nu striga tata „fugi, băiete!”, că niciodată nu-mi zicea pe nume, nu scăpam. Am reușit să ies, tata a aruncat cu un tăciune și a fugit ursul.
Tot timpul erai ocupat, aveai ceva de făcut la stână. Rareori, ciobanii se mai și distrau: ieșeau pe vârful golului și începeau să cânte. Sau se luau la trântă, care era mai tare. Baciul era arbitru, ăi bătrâni nu se băgau. Era o vorbă: cică la o stână au venit niște oaspeți. Erau la masă cu ciobanii, cu baciul, toți chefuiau. Apare un biet copilaș, cu niște găleți grele, plin de noroi. O femeie îl întreabă: „Pe tine cum te cheamă?” Amărâtul: „Pe mine nu mă cheamă nimeni, numa’ mă trimete…” Era mânătorul (n.n. râde trist), își cam băteau joc de mânători- le vărsau gălețile noaptea, îi trimeteau după apă, îi munceau toată ziua. Și n-a clacat niciunul, s-au călit.
Bunicul a ajuns până în Balta Brăilei- făceau câte-o lună de zile, și pe câini îi dureau picioarele! Îmi povestea cum, într-o zi de Paști, au mâncat ciorbă de urzici. N-au tăiat un miel, să-l facă…Veneau din partea Muscelului. L-am întrebat de ce. „Să afle tata c-am tăiat mielul?” N-aveau voie! Mult timp au umblat pe la Târgu Mureș, pe la Oaia, acum îi zice Găești. Acolo a și rămas un voineștean, frate cu nea Din Pană, s-a însurat p-acolo.
Cel mai mult, bunicul a iernat la Olteni, la un boier. Venea cu măgarul iarna, călare, până acasă. Îi crăpau cioreceii de ger. „Uite, băiete, am rezistat”, așa îmi zicea tata.
Tata a fost dezertor din armata ungară. Când s-a cedat Ardealul, în ’40, pe tata l-a prins în armată la Sfântu Gheorghe. I-a dus până în Slovacia, cu trenul. Ungurii au vrut să-l arunce din tren, pentru că era român. Un ungur din Tamașfalău s-a pus în fața lui: „Ori îl lăsați în pace, ori m-aruncați și pe mine!” Ăla l-a salvat.
La un moment dat, tata a făcut apendicită. L-au legat și l-au operat pe viu. Atâta a icnit și s-a zbătut, că a făcut hernie. Din această cauză, a rămas un fel de îngrijitor la infirmerie, nu s-a mai dus pe front. Știa perfect ungurește, că învățase la boierul acela de la Olteni, era isteț, școlit, făcuse trei ani la Șaguna. Avea și ceva bani la el, că făcuse comerț la Budapesta cu stofe d-aicea. No, erau cu frontul la Sovata. Tata, la infirmerie. Acolo a auzit, de la niște ofițeri, că a doua zi va fi o bătălie mare, la Oarba de Mureș. Și atunci a dezertat – a furat hainele unui maior, a venit cu o mașină până-n Covasna. Îl opreau santinelele, la filtre, îl salutau, el vorbea perfect ungurește și asta l-a ajutat. Dacă-l prindeau, îl puteau împușca la orice oră. No, s-a dus la nașa acasă. La bunica era un ofițer neamț în gazdă, ăilalți erau care cu oile în munți, care refugiați la Întorsura Buzăului. A așteptat până a înserat, a dat niște țaglă la o parte, a intrat în pod, a coborât în cămară, fără să știe bunica, a luat niște haine de schimb, iar alea de ofițer le-a îngropat la colț, la Pamfil, sub podina grajdului. S-a dus la munte, apoi a trecut la Întorsura Buzăului. Peste ceva timp, a trecut peste Copoț, de la Zagon, a dezgropat hainele alea furate, să nu se strice stofa, și s-a dus înapoi. Peste ceva timp, le-a modificat și, atunci când a cununat prima oară, s-a îmbrăcat cu ele.
Acum?
Asta nu mai e ciobănie. Nu mai găsești un om serios. Eu am vândut oile de două ori. În 2004, aveam vreo 300. Așa mă săturasem…tata avea piciorul rupt, eu singur. Cam pe timpul ăsta, toamna, mi se face părul de găină când mă gândesc, am tăiat 100. De fapt, 99. Am chemat măcelarii lui Traian, în spatele șurii am pus o beldie, le-am zis ce să facă, le-am dat rachiu. Am vint în casă, că n-am putut să mă uit. Când mai era una, am zis „Ho! P-asta nu!” A rămas și a murit de bătrânețe. Când vedeam pieile puse cu sare, le fluieram, așa mult m-a afectat. Mi-a zis nevastă-mea să le dau, că altfel înnebunesc.
Apoi iar le-am înmulțit. Ajunsesem la 150, în 2010. Creasem o rasă a mea, numa’ roșii țigăi. Le-am vândut. Dar nu mă pot lăsa: acum iar am vreo 50. Și-astă vară am fost singur, cu oi, cu vaci, cu porci. Am plecat de acasă la Bețașu cu 100 de kile, în trei luni am slăbit vreo 15. Nu mă pot lăsa, asta e viața mea. Am și capre…îmi plac. Închid ochii și le cunosc pe toate. Așa era și tata. Am și câini. Când am vândut oile, aveam șapte oi și nouă câini. Buni! Dacă acum las carnea afară pe masă, nu se ating de ea. Atât zic: „nu-i voie!” O vară întreagă, la Pachia, n-au părăsit locul din fața casei. Plecam de la Bețașu, acolo nu intra nimeni! Când sunt lângă mine, îs blânzi… O juma’ de oră dacă lipsesc, deja îs pe mine! Pe unii i-am crescut cu bibironu’… Am acum un ciobănesc carpatin cu pedigree, cu părinți campioni balcanici. Numa’ că nu vorbește! În trecut, ciobanii selectau câinii, păstrau doar ce era bun. Ce nu, dădeau deoparte. Știi cum îi alegea tata? După ce făta cățeaua și făceau ochi, se ducea la bârlogul ei și chema cățeii; care fugea în fundul adăpostului, p-ăla îl oprea, nu pe cei care veneau la el. N-am înțeles niciodată de ce, dar nu dădea greș!
Multe mai avea de zis nea Mișu Manea, dar animalele trebuiau hrănite, că ele nu știu de interviuri și nu țin cont de minunile zilelor noastre. Așa că am plecat, cu promisiunea unei vizite la Bețașu, la stână. Să vă dea Dumnezeu sănătate, nea Mișu!
Notă: discuția noastră a avut loc în toamna anului 2016
Prof. Florentina Teacă
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail