După cum bine știți deja, Întorsura Buzăului se bucură de o atenție deosebită din partea fotografilor noștri, iar imaginile lor circulă constant, făcând înconjurul țării (și nu numai).
Tot din seria corespondenților vizuali, am dorit ca astăzi să discutăm cu tânără fotografă Teo Ungureanu, care deja ne-a obișnuit să fim impresionați de realizările ei, având în vedere numeroasele activități pe care le desfășoară în zonă.
Despre ce este fotografia, ce este Covasna și a-ți pune viața în pericol pentru a realiza cadrul de care ai nevoie, Teo ne spune tot ce poate fi spus în interviul de mai jos:
Dragă Teo, lumea deja te cunoaște pentru că ai obiceiul să lupți pentru Întorsura. Pe lângă influența pe care o ai asupra mediului, se pare că aduci un aport destul de mare turismului covăsnean prin fotografiile tale.
Azi vreau să mă ancorez mai puternic în povestea ta. Azi vreau să o cunosc pe Teo, corespondentul vizual al Întorsurii Buzăului.
Ce ne poți spune despre cum s-a născut această pasiune?
Cred că, mai degrabă, mi-a fost insuflată pasiunea pentru fotografie de către tatăl meu. De multe ori spun că există mereu un fotograf mult mai bun, el. Știe mult mai bine să surprindă momentele și nu cred că există amintire în care să nu fi avut un aparat foto prin preajmă. Așadar, la un moment dat, mi s-a părut firesc să încep să fotografiez și eu. Am știut de la început că nu o să fotografiez atât de multe portrete, pe cât peisaje. Nu cred, totuși, că mă lupt pentru Întorsura, vreau doar să știu că îi e mai bine pe măsură ce trece timpul. Nu știu nici în ce măsură influențez eu turismul din județul Covasna, sper doar să le arăt oamenilor cât de frumoase sunt locurile și să găsesc timp să ies cu fotografiatul din Țara Buzaielor și spre celelalte zone ale județului.
Cine ești tu când faci fotografii? Cum ești tu când faci fotografii?
Nu-mi mai amintesc prea bine ce făceam cu timpul meu pe care acum îl dedic fotografiei, dar pare că fac asta dintotdeauna, deși în realitate sunt doar patru sau cinci ani. Uite, înainte să fac fotografii, aveam tot felul de frici: de înălțime, de spații închise, de mulțimi, de insecte, să stau în întuneric. Atunci când iau aparatul foto în mână, toate fobiile mele dispar. Nu de puține ori m-am trezit în mijlocul unor situații pe care, în mod normal, le-aș fi evitat, în special la protestele din ultimii ani sau în timp ce documentam diferite materiale. Vreau întotdeauna să fiu cât mai aproape de ceea ce se întâmplă. Tot înainte de momentul în care am început să fotografiez, cred că eram un pic mai ignorantă și treceam de cele mai multe ori nepăsătoare pe lângă locuri sau oameni. Simt că lucrurile s-au schimbat pentru mine. Acum, încerc să privesc totul cu uimirea unui om care vede pentru prima dată un apus după ce a trăit în întuneric o vreme.
Pare că intru într-un fel de transă, fie că e vorba despre un eveniment, un portret sau un peisaj. Nu mai există nimeni altcineva în jur, de multe ori mi se întâmplă să nu mai vorbesc deloc pentru că îmi doresc să mă bucur cât mai mult de ce văd. Mereu proiectez viitoarele fotografii și ulterior caut cadrul astfel încât să obțin ceea ce vreau, mereu caut momentul perfect, îmi place să mă joc și cu tehnicile de fotografiere, cu compoziția, cu lumina, să fiu atentă. Cu siguranță, sunt cea mai bună versiune a mea în momentele acelea, îmi doresc să surprind întotdeauna ceva nou, să pun în practică ce învăț sau să fur de la alții și, mai mult decât orice, să mă bucur de clipa aia. Caut mereu să le vorbesc oamenilor mai mult în lumină și culori și mai puțin în cuvinte.
La mine nu există decât fotografia făcută cu multă pasiune. Nimic altceva nu m-ar motiva să mă trezesc devreme pentru un răsărit, să stau o noapte întreagă pentru Perseide, sau, așa cum mulți o știu „ploaia de stele”, să călătoresc 1000 de kilometri dus-întors pentru un eveniment.
Că tot ai adus în discuție pericolul la care te-ai expus în momentul protestelor, poți numi o situație-limită în care te-ai trezit când făceai fotografii?
La protestele din februarie 2017, ne-am trezit între jandarmi și huliganii veniți să creeze haos acolo. Atunci a zburat o sticlă chiar pe lângă mine, am ieșit cu ceilalți fotografi la limită. Am mai încasat și gaze lacrimogene în mod gratuit.
O altă întâmplare a avut loc anul trecut, în timp ce eram în Ardeal, vorbeam cu sătenii și fotografiam ceva dovezi pentru un material, au venit ceva consilieri locali și oameni din primăria respectivă și ne-am trezit încolțiți de ei, erau șapte persoane. Fiind la poarta unui bar și o parte dintre ei în interior, ne tot trimiteau chelnerul sau aruncau cu bilețele prin care ne spuneau că nu suntem bine primiți acolo și că am face bine să plecăm, au încercat să ne mituiască și, pentru că i-am refuzat și am continuat să îi ignorăm, au devenit destul de agresivi. Evident că am rămas în zonă până am terminat documentarea.
De la cine „furi”? Ce artiști te inspiră și de ce anume?
Eu am început să fac fotografii cu ochii închiși, fără să am habar ce e cu aparatul ăla și cum pot scoate de la el ceva care să îmi placă cel puțin mie. Nu am făcut cursuri și nu am citit cărți decât foarte târziu pentru că nu am avut răbdare să trec prin teorie și apoi practică. Am sărit direct la cea din urmă. În schimb, am pierdut multe nopți pe forumuri și grupuri de Facebook. Vedeam ce fotografii postează ceilalți și ce sfaturi primesc și încercam să corectez fotografiile mele în funcție de ceea ce citeam acolo. Am început să urmăresc fotografi și în funcție de poveștile pe care le duceau cu ei.
Printre primii pe care i-am descoperit se numără Dragoș Asaftei, căruia îi urmăresc cu mare drag munca, e un extraordinar exemplu pentru orice tânăr fotograf. Un om și un fotograf tare fain și care trage mult pentru zona în care locuiește, Bucovina, este Cătălin Urdoi. Un fotograf pe care îl admir tare mult e Aurel Manea, pe care am avut ocazia să îl întâlnesc și să îi aud poveștile din călătorii în cadrul unui fotofestival, unde eram în echipa de organizare. Am fost plăcut surprinsă să îl descopăr acum vreun an pe Robert Irwin, fiul lui Steve Irwin. Ar mai fi Iurie Belegurschi și uimitoarele peisaje din Islanda, David Lazar și portretele călătoriilor lui. Ceea ce regăsesc în fotografiile lor și vreau să transmit și eu mai departe este liniștea locurilor și frumusețea oamenilor prin simplitatea lor.
Pe de altă parte, urmăresc îndeaproape munca celor de la Documentaria (Ioana Moldovan, Adrian Câtu, Andrei Pungovschi), consider că au ridicat mult nivelul fotojurnalismului în România, Cosmin Bumbuț; Lynsey Addario are niște cadre puternice din zonele de conflict și război, Dean C.K. Cox are unele dintre cele mai reușite fotografii din Coreea de Nord, nu știu dacă va mai putea intra vreodată acolo. E de-a dreptul remarcabil ceea ce Chris Hondros a lăsat în urmă prin fotografiile lui din război. Pentru pasiunea lui a plătit însă, un preț prea mare.
Nu sunt la curent cu ce a pățit. Îmi poți spune?
Hondros fotografia de obicei în zone de conflict și război și în zonele lovite sau afectate de dezastre naturale. În 2011, a mers în Libia să documenteze conflictele care aveau loc acolo împotriva liderului Muammar al-Gaddafi. A murit împreună cu un alt fotojurnalist în urma unui atac al forțelor puterii.
Foarte dureros și extrem de impresionant cât ești de documentată. Ai învățat toate aceste lucruri studiind pe cont propriu?
Da. În memoria lui a apărut și un film documentar care merită văzut. Am fost interesată o bună perioadă de timp de ceea ce se întâmplă în zonele de război pentru că mi-ar fi plăcut să documentez și eu din astfel de zone și, mai mult decât atât, sunt interesată de ceea ce se află în spatele acestor conflicte, detalii pe care doar cu ajutorul imaginilor le putem reconstitui.
Tot în acest sens, crezi că poți excela într-un domeniu fără studii universitare?
Cu siguranță există persoane care pot performa într-un domeniu fără a avea și validarea academică. Din fericire, trăim într-o perioadă în care aproape orice informație ne este la îndemână. Depinde de persoană, de domeniu, de necesitatea de a avea studiile respective pentru a profesa, însă nu studiile universitare sunt neapărat cele care te ajută să excelezi. Mai mult decât orice, eu cred că depinde de fiecare cât de sus își setează țelul și cât de mult e dispus să muncească pentru a-l atinge. Lipsa unor studii universitare ar putea fi doar scuza pentru lipsa de motivație.
Corect! Tu ești foarte motivată. De unde îți tragi motivația? Ce te inspiră când vine vorba de fotografie?
Nu știu în ce măsură reușesc să îmi păstrez motivația constantă, dar am perioade în care mă transform într-un veritabil workaholic. Mă plictisesc foarte repede și, ca să reușesc să rămân motivată, am nevoie întotdeauna de provocări, să învăț ceva nou, să desfășor mai multe proiecte în paralel. Când mă aflu într-o etapă a unui proiect și văd că nu mai funcționează ceva în momentul respectiv, trec la alt proiect și sunt sigură că o să revin cu o idee mai bună la cel abandonat. Nu mă concentrez pe eșec, ci pe ce pot învăța din asta.
Pentru că îmi place în general ca lucrurile să fie făcute foarte bine și în detaliu, caut mereu ca materialele pe care le scriu, fotografiile pe care le fac, activitățile pe care le desfășor să atingă scopul pe care l-am avut inițial dar să mai urc și cu cel puțin o treaptă în plus față de ce mi-am propus. Întotdeauna încerc să fac mai mult decât cred că pot, e dorința firească de a depăși niște limite. Și depășirea în permanență a limitelor e un puternic factor motivant, cel puțin pentru mine.
În fotografie e simplu: soarele mă inspiră. Iubesc apusurile! E fascinant să privești cât de multe perspective îți oferă soarele, de-a lungul zilei, asupra unui obiect cu ajutorul umbrelor. Cel mai mult îmi place să fotografiez apusul și peisaje scăldate în lumina lui.
Dacă ai putea să mai faci o singură fotografie, ce ai fotografia?
Un ultim, dar și cel mai frumos apus. Nu aș lăsa niciodată o asemenea poveste să rămână nespusă. Apoi, m-aș bucura în continuare în fiecare zi de apusuri și cerul înstelat, împăcată fiind că mi-am încheiat portofoliul cu cea mai frumoasă fotografie pe care am făcut-o vreodată.
Ce se află mereu în ghiozdanul fotografei Teo?
Pe lângă aparat și carduri de memorie de rezervă, multe cabluri încurcate, ochelarii de soare, un stilou și o agendă. Călătoresc destul de light, s-ar putea ca prea multe lucruri să ne încurce uneori, nu să ne ajute.
Stiloul și agenda sunt acolo pentru că obișnuiești să împletești domeniul tău de activitate (jurnalismul) cu fotografia?
Da și nu. Stiloul și carnețelul sunt cu mine de mult timp, chiar dinainte să apară jurnalismul în viața mea sau să încep liceul. Vreau în permanență să notez date, idei, fraze pe care le citesc în cărți sau ceea ce oamenii pe care îi întâlnesc au de spus. Când eram mică țineam jurnale de lectură și am păstrat dorința de a scrie mereu despre orice. Atunci când găsesc un om-personaj, caut să îl portretizez prin cuvinte și să scot de la el ce are mai frumos de povestit. Dacă nu pot să iau carnețelul și să scriu, iau notițe pe telefon, dar mă asigur că vor ajunge la un moment dat pe hârtie. Am câteva astfel de jurnale despre oameni și locuri scrise și alte câteva zeci își așteaptă cerneala, căci între timp pare a se strânge o colecție.
De ce crezi că instituțiile de specialitate stau deoparte în ceea ce privește promovarea zonei? Aparent, tu și alți colegi de breaslă sunteți corespondenții noștri vizuali.
Au încercat și încearcă în felul lor să promoveze zona, dar nu reușesc să creeze o constanță în direcția asta. Cu siguranță, prioritățile în acest moment sunt altele și, cel puțin pe hârtie, sunt în mare parte corect stabilite pentru situația orașului. Ritmul cu care se desfășoară ar trebui să fie ceva mai alert.
Întorsura Buzăului e o zonă încă nedescoperită, cu un potențial uriaș, cu poteci ce-și așteaptă turiștii, cu peisaje ce se lasă fotografiate sau pictate, cu locuri care ar putea fi exploatate din punct de vedere turistic, avem ce să arătăm, trebuie să ne organizăm mai bine și să căutăm soluții de finanțare. Eu și colegii mei ducem mai departe povestea acestor locuri din pasiune.
Din experiențele avute cu alte orașe, o echipă de comunicare competentă și eficientă poate face minuni. Am văzut management local care a pus întreaga comunitate în mișcare cum nimic altceva nu ar fi reușit. Poate asta ar fi soluția pentru unele probleme și lacune ale zonei.
Și probabil ar trebui să cădem de acord cu toții asupra unor puncte, astfel încât toată comunitatea să tragă în aceeași direcție, să realizeze faptul că fundațiile solide și lucrurile trainice se construiesc cu ajutorul și priceperea tuturor, nu fiecare lucrând la propria fundație. S-ar putea să nu-și finalizeze nimeni construcția niciodată și să ne trezim că avem multe fundații și niciun adăpost.
Ce crezi că lipsește din zona Covasnei pentru ca împătimiții artei fotografice să se dezvolte exclusiv aici?
Există și în Covasna fotografi care reușesc să își facă treaba excelent exclusiv în zonă. Fotografii de eveniment sunt privilegiați din punctul acesta de vedere, însă celorlalți le e un pic mai greu. Nu există atât de mulți clienți dispuși să investească în imaginea lor sau a afacerii, le e mai greu fotografilor să găsească la fel de multe proiecte cu care să rezoneze, nu există atât de multe și variate oportunități precum sunt în județele mai turistice sau în orașele mai mari.
Teo, este mereu o plăcere să discut cu tine. Mă bucur că azi am avut ocazia să abordăm un subiect mai diferit și să descoperim o altă parte a ta, mult mai artistică, dar la fel de bine documentată. Îți mulțumesc pentru că alegi să îți rupi din timp pentru a le oferi cititorilor Mesagerul… motive de încântare și o adevărată galerie cu vederi digitale din zonă!
Adelina GHERASIM
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail