„Mai rar sate de păstori transhumanţi mai bine adaptate la condiţiile naturale ale regiunii ca Voineştii Covasnei…”
În anul 2016 am avut bucuria să văd adunate între coperțile cărții Mocanii voineșteni, străjeri ai românismului în arcul carpatic transilvan – Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe – ceea ce am găsit scris, ce am auzit, ce am văzut și, mai ales, ce am simțit despre ciobanii de pe la noi. Vă prezint azi una dintre sursele mele bibliografice (printre cele mai îndrăgite a fost, cu un rol important în economia discursului meu).
La anul 1930, profesorul Sabin Opreanu publica la Cluj „Contribuțiuni la transhumanța din Carpații Orientali” – un studiu despre păstoritul la românii din această parte de Românie ce se înscria în efortul de a desluși acest aspect, demers în care s-au angrenat sociologi, etnografi de frunte ai perioadei respective, ca Romulus Vuia ori Traian Herseni. Scriind despre această latură a Carpaților, Opreanu aduce în discuție și Voineștii Covasnei. În spicuirile din „contribuțiunile” lui Opreanu, pe care le reproducem infra, observăm bogăția detaliului, rigurozitatea aproape inginerească în descrierea orânduielilor legate de munca și viața mocanilor voineșteni. Desigur că acest lucru demonstrează nu numai cunoștințe științifice și dexteritate lingvistică, dar și muncă de teren, contact nemijlocit cu realitățile prezentate.
Așadar, să coborâm în timp, acum aproape un secol, și să vedem care era mersul lucrurilor la stânele mocanilor de la Covasna, stâne unde mereu istoria s-a scris românește:
„În Covasna, unde până azi s-a păstrat mai bine așezământul vechiu al păstoriei transhumante, ciobănia se moștenește din tată în fiu. Copiii intră cu plată ca ciobani la oile părinților lor. Primesc la an câte 7 oi, opinci, suman, căciulă, două perechi de ițari, câte-o sarică pentru iarnă și mâncare. Sporindu-și și ei oile, cu timpul ajung tovarăși ai părinților și trecca baci la alte turme. Părinții de obicei stau acasă și fac cărăușie și negustorie sau sunt angajați la alți stăpâni ca baci. Numai când sunt stăpânii turmei întregi, fac pe baciul la stâna proprie.
Dintre oamenii de la stână plata cea mai mare o are baciul, care primește o zecime din produse și bani (total cam 2000 lei la lună), ciobanii sunt plătiți cam cu 1000 lei la lună și mâncare sau apoi li se plătește simbria în oi și haine. Mâncare primesc toți de la stăpân. Mulți ciobani ajung cu timpul și ei stăpâni, mulți însă rămân toată vieața slugi la turmele altora, – după cum îi bate norocul și soarta.
Vieața ciobanilor, vara și iarna, se petrece tot pe lângă turmele de oi. Prin sat nu coboară decât rar de tot, deobicei cei mai tineri la nedeia, numită Sântilia, care în Covasna se ține și acum după stilul vechiu.
(…)
La stâna din muntele Bătrâna (stăpân N. Furtună din Covasna) erau numai berbecii şi cârlanii, mioarele erau pe celălalt versant al muntelui, iar mânzările erau la zeci de km depărtare, în Munţii Archita. Cauzele sunt în primul rând a se căuta în adaptarea la felul păşunilor de munte. Mânzărilor li se dă iarbă mai suculentă, care sporeşte laptele, la fel se caută iarbă îmbelşugată şi fragedă şi pentru mioarele plăpânde, ca să se dezvolte repede şi să se mărească timpuriu; numai berbecilor şi cailor li se dă orice fel de păşune, de preferinţă golurile cu iarbă aspră. Sterpelor de multe ori li se face păşunare intensivă, şi ca să se îngraşe repede, să poată fi vândute, nu sunt lăsate să trăpăde mult. Mânzările sunt izolate să poată fi mulse mai iute.
La stână toată lumea se alimentează cu mămăligă şi produse sau rămăşiţe de ale laptelui. Fiecare la oră fixă îşi primeşte partea cuvenită conform funcţiei pe care o îndeplineşte la stână. Certe din aceste pricini se întâmplă rar. Cele mai dese sunt între porcii şi câinii stânei, din pricină că ei nu-şi primesc deodată porţiile. Ultimii la rând sunt întotdeauna porcii… Baciul este sufletul întregii familii pastorale (compusă pe lângă ciobani, de obicei 1 la fiecare 100 de oi, şi din tot atâţia câini ciobăneşti, din cai, măgari, porci şi paseri domestice). …
Singurele senzaţii mai puternice ale ciobanilor sunt pricinuite de atacurile fiarelor. Tocmai când mă găseam pe Goru, un cioban şi doi câini goneau un urs, care ziua în amiaza mare sfâşiase nişte oi; cu câteva zile mai înainte la stâna vecină depe Lăcăuți, baciul fusese și el sfâșiat de un urs, care tot ziua atacase porcii dela stână. Când m-am nimerit la stână, zăcea cu răni grele în spate. Scăparea i-a fost, că s-a culcat pe pântece, acoperindu-și capul cu sumanul. Pe Lepşa cu o zi mai înainte urșii împărţiseră un cal. Peste tot nu e stână care să nu-şi aibe pagubele ei. De când cu România nouă, ciobanii nu mai au voe să ţină arme, iar vânatul este ocrotit de un ministru anume. Bravii vânători de multe ori dau fiarelor otravă, pe care o mânâncă însă şi câinii stânelor şi se prăpădesc. Altădată, vânătorii, în lipsă de vânat, împuşcă câinii ciobanilor, iar aceştia n-au unde se plânge. Fiarele atacă oile de preferinţă pe vreme de ploae şi de furtună, fiindcă nu pot fi simţite de câini, neauzindu-le zgomotul paşilor prin crăngile uscate ale pădurii. Câinii ciobăneşti nu latră decât atunci când se apropie străini şi fiare de oi. Câinii care latră şi fără pricină sunt prăpădiţi de ciobani.
(…)
Turmele cu mai multe oi sunt ale Țuțuienilor (din jurul Sibiului), aproape toți au oi țurcane (stogoșe) de rasă indigenă, rezistente la munte și la câmpie. Săcelenii, Covăsnenii, Buzoienii și Vrâncenii au țigăi, cu lână mătăsoasă și scurtă, foarte potrivită pentru fabricarea postavului fin, numit prin partea locului dimie. Multe din oile lor sunt negre, numite și sârbe. Brețcanii, specializați în confecționarea saricelor și a straelor, țin tocmai în acest scop oi țurcane cu lâna lungă. Oaea șpancă, cu lâna cea mai fină, creață, precum și frătuța cu lâna cea mai dură, sunt rare, întâiele tot la Săceleni, Brăneni și Covăsneni, iar frătuțele mai mult la Țuțuieni și Moldoveni.
Am încercat să fac și o mică statistică a oilor, cari fac transhumanță (…) Dau mai mult cu titlu de curiozitate statistică următoarele cifre: la1895 statistica ungurească detea pentru Covasna-Voinești 6597 oi, la 1911 numărul lor îl ridică harnicul statistician la 14.441, în vreme ce aceeaşi statistică (Magyar statisztikai kozlemenyek, Budapest, 1910) la Poiana Sărată găseşte numai 31 de oi, când este ştiut de toată lumea, că atât la Breţcu, cât şi la Poiana Sărată un singur stăpân are mii de oi.
Din cele 35 de stâne ale Covăsnenilor, aproape toate sunt în Munții Vrancei, numai vreo 2 în Archita, la câmp nici una.”
Prof. Florentina Teacă
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail